Un mod simplu de a înțelege „ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” este următorul: Ce este iadul? Iadul este locul din care Dumnezeu lipsește. Astfel, dacă atunci când trecem prin încercările și greutățile vieții, ne socotim vrednici de aceste suferințe și poate de unele și mai mari, chiar și de iad, ni se va da harul să le îndurăm fără a fi nimiciți de ele.

Într-una din omiliile sale despre Maica Domnului, Sfântului Andrei Criteanul spune că toate sufletele sfinților, adică ale credincioșilor, vor trece prin chinurile iadului, dar nu ca să piară, ci ca să cunoască din cercare taina pogorârii lui Hristos la iad. Căci dacă vrem să-L cunoaștem pe Hristos întreg, totus Chritus, atunci trebuie să cuprindem și acest aspect al vieții Lui, și astfel să cunoaștem întreaga lungime, lărgime, înălțime și adâncime a căii Sale (Efeseni 3, 18), iar pogorârea Lui este o parte însemnată a acestei căi.

Suferința este, așadar, un mod de a cerceta și cunoaște calea lui Hristos. Dar nu trebuie să uităm nicio clipă că Dumnezeu rămâne binecuvântat în veac și că nu trebuie să deznădăjduim. Acest gând ne va da puterea să ne ferim de păcat. În Cartea lui Iov întâlnim următoarele cuvinte cu adevărat uimitoare: „Și întru toate acestea Iov nu a păcătuit” (Iov 1, 22). Iov nu a păcătuit, pentru că în toate suferințele el nu a încetat să-L binecuvânteze pe Dumnezeu: „Fie Numele Domnului binecuvântat de acum și până în veac”, așa cum cântăm la sfârșitul Sfintei Liturghii.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Adu-ți aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieții duhovnicești în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 80-81)