Precum celor bolnavi li se par bucatele cele mai bune a fi fără de gust, care sunt dulci la cei sănătoși; și precum ochii bolnavi urăsc lumina cea strălucitoare, pe care cei sănătoși o doresc, așa și fapta bună ni se arată fără gust, iar păcatul plăcut; ceea ce nu este adevărat, ci apare din reaua așezare a inimii care este stricată. Este așadar de trebuință să găsim vreo doctorie ca să vindecăm boala aceasta și să aducem inima noastră într-o așa stare, încât să urască pe cel potrivnic și să dorească binele, căci fără aceasta este cu neputință să dezrădăcinăm patimele și șă dobândim faptele bune.

Mai întâi, trebuie evlavie, care este odihnă și cale cerească și insuflare a Sfântului Duh, înălțare a Darului său, o rază a credinței, a nădejdii și a dragostei, și o minunată strălucire, care se naște din cugetarea și gândirea dumnezeieștilor lucruri, prefăcând în așa fel inima, că o îngreunează la rău, o face sârguitoare spre fapta bună, și i se par dulci lucrurile cele dumnezeiești, iar cele lumești i se par neplăcute. Pentru aceasta, cel ce dorește să se folosească să-și dea silința cât poate, ca să sporească această evlavie, căci cu cât are mai multă evlavie, cu atât mai bine i se schimbă felul inimii.

Aceasta este cheia și ușa mântuirii noastre, adică evlavia de care am vorbit, și pe care vei afla-o dacă vei primi adesea Sfintele Taine, adică Sfânta Împărtășire, apoi cugetarea celor dumnezeiești, citirea cărților duhovnicești și orice altă bisericească pravilă, care-ți sunt de trebuință. Să le citești adesea, ca să se întipărească această evlavie în așa fel în inima ta, încât să nu poți să o mai uiți. (...) să începi viața duhovnicească de la rugăciune și citire, căci prin acest chip vine duhul dragostei și frica lui Dumnezeu în tine și dă viață faptelor tale.

Încă este de trebuință să ai o neîncetată osârdie și zilnică priveghere și luare aminte la toate faptele tale, la cuvinte și la aduceri aminte, ca să se facă totul cu măsura dreptei socoteli. Precum un sol trimis către un puternic împărat, când vorbește înaintea întregului senat, stă cu luare aminte și cucerire nu numai în cuvinte, ci și în așezarea trupului, și în alte asemenea lucrări, așa și robul lui Dumnezeu silească-se să aibă o de-a pururea luare aminte si evlavie neadormită, ca să se păzească în toate faptele și lucrurile lui, când vorbește, ori mănâncă, sau de este în casă, ori afară, să petreacă după legea lui Dumnezeu, după judecata minții și după cuviința persoanei lui, și pe scurt zicând, să aibă atâta luare aminte și evlavie, ca și cum ar vedea pe Dumnezeu înaintea lui.

(Monah Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, p. 308-310)