„Și a zis şarpele către femeie: Ce este că a zis Dumnezeu: Să nu mâncaţi din tot pomul Raiului? Şi a zis femeia către şarpe: Din tot pomul care este în Rai mâncăm... Iară din rodul pomului care este în mijlocul Raiului a zis Dumnezeu: Să nu mâncaţi dintr-însul, nici vă atingeţi de dânsul, ca să nu muriţi. Şi a zis şarpele către femeie: Nu veţi muri cu moarte; că ştie Dumnezeu că în orice zi veţi mânca dintr-însul, se vor deschide ochii voştri, şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul. Şi a văzut femeia că bun este pomul la mâncare şi plăcut ochilor la vedere, şi cum că frumos este a cunoaşte; şi luând din rodul lui a mâncat, şi a dat şi bărbatului său, şi a mâncat cu dânsa.” (Facere 3, 1-6)

Dialogul acesta copilăresc şi uşurinţa cu care strămoşii au căzut întru călcarea singurei porunci ce li s-a dat arată firea neîncercată a virtuţii lor: toate li se dăduseră prin harul lui Dumnezeu, ci încă nu erau iscusiţi să „lucreze şi să păzească” starea lor lăuntrică. Ispita pusă înainte de diavol cuprinde aceleaşi lucruri pe care noi, oamenii cei căzuţi, le cunoaştem din propria luptă cu păcatul. Întâi de toate, el pune înainte nu un lucru vădit rău, ci un lucru care pare bun şi adevărat. Oamenii au fost făcuţi într-adevăr spre a fi „dumnezei şi fii ai Celui Preaînalt” (Psalmi 81, 6), ştiind că din Rai urmau să se mute la o stare mai înaltă. Dar diavolul parcă şi-ar fi zis (cum arată Sfântul Ambrozie): „Iată, dar, întâia mea încercare, aceea de a-l amăgi când e cuprins de dorinţa de a-şi îmbunătăţi starea. Astfel că vom căuta a-i stârni pofta de mărire”.

Făcându-i pe strămoşi să privească spre binele ajungerii ca nişte dumnezei, diavolul a nădăjduit să-i facă să uite „mica” poruncă, și anume calea rânduită lor de Dumnezeu spre a ajunge la acest ţel.

Apoi, diavolul nu a atacat prin bărbat, ci prin femeie ‒ nu fiindcă femeia era mai slabă ori mai pătimaşă, căci şi Adam şi Eva încă îşi păstrau nepătimirea firii lor dintru început ‒, ci pentru simplul motiv că numai Adam auzise porunca lui Dumnezeu, pe când Eva o cunoştea doar indirect, putând fi deci socotită mai înclinată spre a nu i se supune. Iată ce scrie Sfântul Ambrozie:

„[Diavolul] ţintea să-l prindă în cursă pe Adam prin mijlocirea femeii. El nu s-a dus la bărbatul care primise de faţă cereasca poruncă, ci s-a dus la aceea ce o aflase de la bărbatul ei, neprimind de la Dumnezeu porunca ce trebuia ţinută. Dumnezeu nu i-a spus femeii nimic. Ştim că i-a vorbit lui Adam. Deci trebuie să înţelegem că porunca a fost adusă la cunoştinţa femeii prin Adam”.

Izbânda ispitirii diavoleşti s-a datorat, până la urmă, cunoaşterii (sau ghicirii) celor ce erau în inima omului însuşi. Nu diavolul a pricinuit căderea lui Adam, ci însăşi dorinţa lui Adam. Sfântul Efrem scrie:

„Cuvântul ispititor nu i-ar fi dus în păcat pe cei ispitiţi, dacă ispititorul nu ar fi fost călăuzit de însăşi dorinţa lor. Chiar dacă nu ar fi venit ispititorul, pomul însuşi, prin frumuseţea lui, ar fi dat război dorinţei lor. Deşi strămoşii şi-au căutat dezvinovăţire în sfatul şarpelui, s-au vătămat mai mult de propria poftă, decât de sfatul şarpelui”.

Ca urmare a ispitirii, cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur, „diavolul a robit-o [pe femeie], i-a furat mintea şi a făcut-o să gândească la lucruri mai mari de vrednicia ei, pentru ca, îngâmfată cu nădejdi deşarte, să piardă şi pe cele ce le avea”.

(Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, ediția a II-a, revizuită, Editura Sophia, București, 2011, pp. 127-128)