Învrednicindu-se de o profundă experiență duhovnicească, Sfinții Părinți ne-o împărtășesc și nouă, asigurându-ne că nu este deloc ușor să ne depistăm singuri simptomele sau să diagnosticăm patimile cu precizie și exactitate maximă, pentru că suntem bolnavi duhovnicește și patimile au pătruns în firea noastră. De aceea, ei ne sfătuiesc să le cercetăm cu asiduitate: „Caută fără încetare semnele patimilor, și atunci vei înțelege că multe sunt întru tine, deși nu le poți cunoaște, fie pentru că ești bolnav, fie din pricina slăbiciunii, fie din pricina adânc înrădăcinatelor deprinderi” (Sfântul Ioan Scărarul). Și încă: „Să nu încetăm a ne cerceta întru toate patimile și virtuțile noastre, spre a vedea de suntem încă la început, dacă am progresat sau dacă am ajuns la sfârșit”.

Cercetarea sinelui este absolut necesară, întrucât viața duhovnicească e o neîncetată călătorie, iar vindecarea, de asemenea: trebuie să ne curățim neîncetat mintea și sufletul pentru a dobândi comuniunea cu Dumnezeu. Aceasta este condiția sine qua non a apropierii de Cel întru tot Sfânt, căci stagnarea, lâncezeala și mulțumirea de sine ne pândesc pretutindeni, de-a lungul urcușului duhovnicesc.

În privința cunoașterii de sine, Avva Dorotei ne deslușește cele trei stări ale omului: „Una e cea în care se află cel ce lucrează patima; alta, cea în care e cel ce o oprește; și alta, cea în care e cel ce o dezrădăcinează” (Avva Dorotei). Nu e suficient să recurgem la diferite procedee psihoterapeutice pentru a opri punerea în lucrare a unei patimi, ci trebuie să o preschimbăm în dragoste de Dumnezeu și de aproapele.

Pe de altă parte, o bună cunoaștere de sine presupune a ne bucura de liniște dinspre lucrurile din afară; altfel spus, trebuie să încetăm a făptui păcatul. Atât timp cât simțurile noastre acționează la nivelul învelișului trupesc, nu vom avea acces la cunoașterea de sine: „Prin urmare, trebuie să observăm mintea în fața lucrurilor ca să cunoaștem pentru care din ele e stăpânită de patimă” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Cercetarea patimilor este strâns legată de pocăință și de mărturisire. Cunoașterea păcatelor, dimpreună cu realizarea faptului că sufletul e bolnav, reprezintă prima treaptă a pocăinței, iar concretizarea acesteia este mărturisirea greșelilor prin Sfânta Taină a Spovedaniei.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 313-314)