Cercetarea sinelui

Cercetarea sinelui este absolut necesară, întrucât viaţa duhovnicească e o neîncetată călătorie, iar vindecarea, de asemenea. Cunoaşterea păcatelor, dimpreună cu realizarea faptului că sufletul e bolnav, reprezintă prima treaptă a pocăinţei, iar concretizarea acesteia este mărturisirea greşelilor prin Sfânta Taină a Spovedaniei.

Învrednicindu-se de o profundă experienţă duhovnicească, Sfinţii Părinţi ne-o împărtăşesc şi nouă, asigurându-ne că nu este deloc uşor să ne depistăm singuri simptomele sau să diagnosticăm patimile cu precizie şi exactitate maximă, pentru că suntem bolnavi duhovniceşte şi patimile au pătruns în firea noastră. De aceea, ei ne sfătuiesc să le cercetăm cu asiduitate: „Caută fără încetare semnele patimilor şi atunci vei înţelege că multe sunt întru tine, deşi nu le poţi cunoaşte, fie pentru că eşti bolnav, fie din pricina slăbiciunii, fie din pricina adânc înrădăcinatelor deprinderi" (Sf. Ioan Scărarul). Şi încă: „Să nu încetăm a ne cerceta întru toate patimile şi virtuţile noastre, spre a vedea de suntem încă la început, dacă am progresat sau dacă am ajuns la sfârşit".

Cercetarea sinelui este absolut necesară, întrucât viaţa duhovnicească e o neîncetată călătorie, iar vindecarea, de asemenea: trebuie să ne curăţim neîncetat mintea şi sufletul pentru a dobândi comuniunea cu Dumnezeu. Aceasta este condiţia sine qua non a apropierii de Cel întru tot Sfânt, căci stagnarea, lâncezeala şi mulţumirea de sine ne pândesc pretutindeni, de-a lungul urcuşului duhovnicesc.

În privinţa cunoaşterii de sine, Avva Dorotei ne desluşeşte cele trei stări ale omului: „Una e cea în care se află cel ce lucrează patima; alta, cea în care e cel ce o opreşte; şi alta, cea în care e cel ce o dezrădăcinează" (Avva Dorotei). Nu e suficient să recurgem la diferite procedee psihoterapeutice pentru a opri punerea în lucrare a unei patimi, ci trebuie să o preschimbăm în dragoste de Dumnezeu şi de aproapele.

Pe de altă parte, o bună cunoaştere de sine presupune a ne bucura de linişte dinspre lucrurile din afară; altfel spus, trebuie să încetăm a făptui păcatul. Atât timp cât simţurile noastre acţionează la nivelul învelişului trupesc, nu vom avea acces la cunoaşterea de sine: „Prin urmare, trebuie să observăm mintea în faţa lucrurilor ca să cunoaştem pentru care din ele e stăpânită de patimă" (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Cercetarea patimilor este strâns legată de pocăinţă şi de mărturisire. Cunoaşterea păcatelor, dimpreună cu realizarea faptului că sufletul e bolnav, reprezintă prima treaptă a pocăinţei, iar concretizarea acesteia este mărturisirea greşelilor prin Sfânta Taină a Spovedaniei.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 313-314)

De la același autor

Ultimele din categorie