Unii ziceau, că acum, la adânca bătrânețe de peste nouăzeci de ani, Părintele Paisie nu mai vedea. Poate că nu mai vedea la fel de bine ca la patruzeci de ani. Dar eu stiu că vedea.

Cineva care s-a aflat în fața lui, care s-a dus la dânsul nu de mult, cu strângere de inimă pentru că era încolțit de necazuri, dar și cu hotărârea de a se supune doctorului de suflet și de a-i cere îndrumarea lui sfântă, mi-a  povestit un episod care m-a cutremurat și mi-a luminat povestea cu nevederea lui. Vedea. Dacă nu cu ochii trupului, vedea tot atât de bine cu cei ai sufletului. Dar vedea la propriu, nu la modul figurat, cum ar putea înțelege cineva.

Ascultase mărturisirea celui care mi-a destăinuit întâmplarea. Stătuseră de vorbă. Citise dezlegarea, cu acele inflexiuni ale vocii care erau numai ale lui. Și numai ale lui. Căci izvorau din sufletul lui de duhovnic mare, de inimă mare, de înțelegere mare. Și apoi și-a început litania cea lungă de încheiere, ca pe o ultimă rugăciune, ca pe o sinceră participare la viața celui pe care îl spovedise: 

„Domnul să te ierte. Domnul să te iubească. Domnul să te mângâie...”. Și, în momentul acela, el, nevăzătorul, s-a oprit o clipă și a mai rostit o rugăciune dar, de data aceasta, nu cu cuvântul, ci cu degetul arătător de la mâna dreaptă.

Și-a întins degetul și, cu o delicatețe plină de o grijă maternă, dar și de mare exactitate, fără să dibuie, și l-a apropiat de ochii penitentului îngenuncheat lângă patul de lemn și i-a șters de pe amândoi ochii lacrimile care îi curgeau din izvorul căinței, din emoția acestei întâlniri eliberatoare cu omul lui Dumnezeu, cu Harul dumnezeiesc, printr-un om sfânt ca acesta, Har împărtășit cu dăruire, cu compătimire sfântă, cu iubire, cu iertare.

Și-a dus apoi degetul ud la ochii lui. Ca să și-i șteargă și pe ai lui? Ca să și-i bucure de lacrima căinței? Ca să mulțumească pentru darul vederii care i s-a dat poate anume în acel moment, mai mult ca altădată?

Cel care a fost subiectul acestei sfinte iubiri, n-a putut să-și tâlcuiască de ce și cum. În clipa următoare, Părintele Paisie și-a reluat litania repetând ultimele cuvinte: „Domnul să te mângâie...” și apoi a continuat încă multe minute, poate zeci, poate mai mult, poate mai puțin, căci mângâierea care i-a inundat sufletul celui care a trăit acele momente, n-a mai simțit curgerea timpului, ci s-a aflat într-un infinit de bunătate, de reconfort, de mângâiere. Cine va mai mângâia de acum încolo sufletul omenesc cel necăjit și dosădit, care va merge pe potecile munților în căutarea duhovnicului?

Ucenicii. Cred că ucenicii. Cred în ucenici. Căci Părintele Paisie și-a făcut ucenici. A fost un pom care a dat roade. Pe unul mare îl știm toți! E părintele Cleopa.

(Părintele Paisie Olaru, povățuitor spre poarta Raiului, în memoriam, Editura Trinitas, 2005, pp. 24-25)