Îmi aduc cu drag aminte de minunatul meu Părinte Paisie! Așa spunea cu glas duios tuturor: „Am copii de toată mâna!” Iubea Părintele cu inimă de mamă pe toți, așa cum ne-a modelat Marele Olar – Dumnezeu. Nu întâmplător și numele de familie – Olaru – îl purta Părintele pe bună dreptate. Vestit și iscusit „olar” de vase însuflețite, Părintele a știut să le dea o formă potrivită multora, însă dacă și lutul se lăsa modelat în mâinile sale.

În ce chip minunat a știut Dumnezeu să ne zidească: atât de diferiți și de deosebiți unul de altul și, în același timp, atât de frumoși sufletește și trupește! Părintele Paisie prelua acest vas creat de Olarul Divin și îl înfrumuseța, îl umplea de dragostea sa părintească și îl îndemna la îndelungă răbdare. Accentuez: îndelungă răbdare, pentru că nu ușor este să ai pe mână duhovnicească un vas însuflețit și să-l așezi la loc potrivit pentru a fi bun de folosit atât aici, cât și dincolo, în fața Marelui Olar, unde „vasul” trebuie să se prezinte încărcat de roade duhovnicești spre a-și dobândi un colțișor de Rai. Atenție! Trebuie să înțelegeți prin acest „colțișor de Rai” că smeritul Părinte nu râvnea la o mare întindere de Rai, ci doar la un colțișor. De ce spunea Părintele așa? Pentru că iubea atât de mult aceste vase însuflețite, adică pe fiii săi duhovnicești, și le dorea tuturor să aibă parte de un mic colțișor de Rai. Iată bunătate! Iată dragoste! Iată inimă de mamă!

Părintele Paisie nu făcea diferențe între fiii săi duhovnicești: că unul e mai puternic sau mai slab, mai ager la minte sau mai puțin priceput. Pe toți îi povățuia Părintele, ca fiecare, după a sa putere, să-și agonisească în trăistuța sa roade binecuvântate și, la timpul potrivit, să se prezinte cu ele la Poarta Raiului, la ușa milostivirii.

Așa ne spunea Părintele că până la ușă e grea calea, „osteneala și durere”, dar acolo, la ușă, ne va întâmpina Măicuța Domnului cu milostivirea sa și ne va deschide ușa. De aceea Părintele ne învăța să strigăm totdeauna în rugă la milostivirea ei. Avea Părintele o fiică duhovnicească căruia îi dăduse să scrie rugăciuni închinate Maicii Domnului și ea, cu multă bucurie, scria caiete întregi cu astfel de rugăciuni, cum este de pildă Paraclisul Maicii Domnului, și aceste caiete le dăruia celor care mai veneau pe la Sfinția sa și care nu aveau cărți de rugăciuni. 

Părintele niciodată nu spunea că „Maria sau Ioan sunt mireni și Elena e maică”, ci îi iubea pe toți și pe toate deopotrivă și nu lăuda poziția intelectuală sau duhovnicească a cuiva, știind să păstreze smerenia fiecăruia, după cum o avea: mai multă sau mai puțină. În persoana Părintelui se întâlneau maturitatea duhovnicească și inima de mamă.

Eram ca un bostan verde, necopt, pe care Părintele îl aștepta să se coacă. Însă era o așteptare sub o atentă supraveghere, cu fel de fel de povețe și îndemnuri, după măsura vârstei trupești și sufletești.

Nu îți dădea repede nota de reușită în câte ceva, ci trebuia uneori să aștepți un timp mai îndelungat. De aceea mă străduiam să vin cu ceva nou la spovedanie, ca să-l bucur și să plec și eu mângâiată și ca fulgul de ușoară, însă, după a sa povață, eram totdeauna cu grija cea mare a cumpătării în toate. Căci mă avertiza Părintele: „dacă dobitocul cu patru picioare se mai clatină, dar noi cu două?” „Vezi să nu pierzi răbușul”, era o altă vorbă a sa, adică „să nu pierd calea de mijloc, pe care nu ușor se merge, căci este presărată cu fel de fel de piedici de la cei trei dușmani (trup, negrilă și lume). Îmi aducea mereu aminte Părintele: „ochiul la inamic, urechea la comandă și cu Dumnezeu înainte!”.

Părintele sfătuia pe cei ce veneau la el după ce îi cerceta cu răbdare, îi asculta pe fiecare în parte cu inima sa de mamă, și de aceea mulți reveneau iar și iar și deveneau copiii săi duhovnicești iubiți. Chiar dacă erau mai mari sau mai mici în funcții, fiecare își primea „papara”, pedeapsa mai dulce sau mai amară, după greșeală, însă era o pedeapsă de la bunul Părinte Paisie! Așa era Părintele și de aceea mulți și multe s-au alipit de blândețea sa statornică. Pentru că Părintele iubea nespus de mult pe Dumnezeu și cine iubește astfel, așa blândețe va câștiga.

De te privea, nu se putea să nu rămâi o vreme să-l privești, nu într-un mod fanatic, ci cu sfială și respect pentru a sa vârstă grăitoare prin virtuți bine conturate și prin aleasa sa trăire duhovnicească tainică, foarte tainică.

Așa îmi spunea: „ce ai văzut rău la mine, să nu faci”. Vedeți cât își ascundea acel bun, la care trebuia să fiu mereu atentă și receptivă la tot ceea ce împlinea Părintele minunat în fiecare zi.

Cât ar fi fost sufletul de atins de ceva vătămător, se transforma, se vindeca prin sfatul minunatului părinte, care era ca un leac pentru sufletul bolnav și așa dispărea răul din „vasul” șlefuit de iscusitul olar prin acest sfat și uneori acest canon: „să nu mai faci!”. La prima auzire acest canon pare că este ușor, dar în timp îți vei da seama cât se reușește împlinirea acestui: „să nu mai faci!” Este un lung proces psihologic și cu anevoie și cu multă, multă cunoaștere de sine vei izbuti să nu mai faci; și să nu crezi că ai biruit! În urcușul duhovnicesc Părintele te ajuta, dar trebuia să vii și tu ca luptător spre a urca, cu arme sigure între care două fundamentale: spovedania sinceră, exprimată clar, și îndeplinirea canonului dat de Părintele. Spovedania trebuia să fie exprimată clar, căci părintele ne spunea să nu fim ațe încâlcite, ci să o facem simplu și curat: să vorbești cum îți este vorba și să te porți cum îți este portul.

Puterea rugăciunilor sale era dragostea și frica de Dumnezeu și așa se transmitea și în sufletul tău, ca un izvor lin și binefăcător. Sufletul avea de câștigat, ca și trupul, oricât de bolnav ar fi fost.

Părintele Paisie nu lăsa pe nimeni singur să lupte, ci până la ultima răsuflare cât îi stătea în putere, cu mâinile sale te îmbrățișa și te îmbărbăta ca să poți lupta, dar cu condiția să rămâi mereu al său copil iubit și să nu-l părăsești.

Efortul personal în tămăduire (credința și nădejdea celui bolnav în vindecare) era unit cu al Părintelui (cu ruga și dragostea sa părintească pentru copilul său bolnav).

Despre Hrana Sfântă, aceasta se dădea așa cum s-a rânduit de Sfinții Părinți și anume: în fiecare post și în diferite alte împrejurări în care se aflau cei ce veneau la el. Părintele chibzuia să nu se ia nici prea rar, nici prea des Sfânta Împărtășanie, și aceasta după spovedania fiecăruia separat, căci fiecare aștepta să-și însănătoșească sufletul și trupul prin puterea Sfintei Liturghii și a Sfintei Împărtășanii.

Părintele ne spunea: „mergeți la biserică și, după ce vă împărtășiți, veniți la mine să vă spun și de drum o blagoslovenie” și așa, prin puterea Sfintei Împărtășanii și cu sfaturile și blagoslovenia Părintelui, toți se însănătoșeau trupește.

Am spus că Părintele a fost un mare tăinuitor al darurilor. Când  plângeam și lacrimile îmi curgeau pe obraji, scumpul Părinte prindea cu degetul său o lacrimă și o așeza pe obrazul său! Așa inimă de mamă, plină de dragoste avea! Plângeam eu, plângea și Părintele. Tristețea și bucuria le împleteam împreună. Așa te ridica minunatul Părinte coborând la inima ta și alipind-o de a sa. Sufletul ne sălta de bucurie că Bunul Dumnezeu prin Părintele ne mângâia așa de dulce.

Eu l-am asemănat pe Părintele Paisie cu Sfântul Serafim de Sarov – este fratele său mai mic. Sfântul Serafim de Sarov spunea: „bine ai venit, iubirea mea!” iar Părintele Paisie spunea: „bine ai venit, dragul tatii!” Cât ai fi fost de ostenit și împovărat, când îl întâlneai uitai de toate și nu te mai săturai să-l privești și să-l asculți.

Legături duhovnicești cu toată lumea avea. Pe toți îi primea în chilia sa, în inima sa. Nu era nevoie să spună Părintele „să mai vii!”. Chemarea se făcea prin însăși prezența sa de părinte cu inima de mamă. Credința, nădejdea și dragostea erau legătura Părintelui cu toți: de la arhiereu la micul cerșetor, de la ministru până la micul țigănuș chiar. Își primea fiecare porția de hrană duhovnicească și binecuvântarea sa.

Folosea Părintele și scrisoarea pentru cei de departe și mijlocea uneori prin cei ce cunoșteau persoana ca să-i ducă mesajul. Era tot timpul veghetor să nu rămână cineva uitat. Cât de puțin ar fi scris, mult suflet punea.

Părintele avea o măsură în toate: în cuvânt, în rugă, în milostenie, în ocară, în bucurie și în tristețe, în laudă. Fiecare își afla măsura în tot ce căuta prin măsura Părintelui. De tine depindea să-l urmărești, să-l asculți cum vorbește și cât vorbește și să încerci să faci după a ta putere cele spuse de el.

Nu știu dacă l-a cunoscut pe Sfântul Ioan Hozevitul, dar îl iubea și îi citea poeziile, la fel și pe Sfântul Paisie Velicikovski îl admira. Dar pe cine nu iubea? Pe toți sfinții și sfintele și ne dădea exemple din modelul lor de viață și ne povățuia cum trebuie să pășim în această lume ca să ne fie bine acolo, într-un colțișor de Rai.

Faptele minunate ale Părintelui acestea sunt: salvarea sufletele de la înec și aducerea lor la limanul păcii și al bucuriei.

Cine ar fi putut spune că era prea milostiv, treaba lui, însă Părintele pe cei care îl părăseau îi aștepta mereu să se întoarcă.

Îi plăcea adesea să spună capitolul XIII din Epistola I a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni și în special versetele acestea: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”.

Despre despărțirea din ceasul morții, Părintele vorbea totdeauna cu nădejde. El adesea spunea: „Să faci, Doamne, cu mine ce vrei, numa-n iad să nu mă dai!”.

Părintele Paisie a fost echilibrat în gândire, nebăgând în seamă visele sau pretinsele vedenii. Se raporta la suferință cu smerenia sa, zicând: „Spun la alții să aibă răbdare, dar îmi trbuie și mie răbdare”. Suspina, îl durea, mulțumea în tăcere.

Ceva deosebit, minunat, s-a petrecut la înmormântarea sa: simțeau aievea parcă iubirea noastră care l-a înconjurat și iubirea sa pe care ne-a dăruit-o ca un scut de apărare.

Sunt răspândite buchetele de copii duhovnicești ai săi pe toate plaiurile române, așa cum însuși spunea: „Am copii de toată mâna!”. Și sunt convinsă că toți vor face cât de puțin din ceea ce au auzit și au văzut la Părintele.

Relația sa cu Părintele Cleopa a fost foarte strânsă, se știe de multă lume, dar vor rămâne de taină multe, așa cum spunea Părintele: nu spune tot ce știi. Însă aceasta nu din egoism, ci pentru că este o măsură și în cât spui, căci cu anevoie se pot interpreta unele cuvinte, uneori pot căpăta alte înțelesuri, neplăcute și greșite. Cum spunea Părintele, „nu tot cu polonicul, e bine și cu lingurița”. Acesta are un tâlc anume, după cum spunea Părintele Paisie, adică să facem puțin și bun din toate după
puterea noastră. Nimic să nu fie fără măsură. Așa făcea și Părintele: vorbea puțin, dar gândea mult. Depindea și de mulțimea care îl aștepta și scotea din prisosul inimii sale multe și nespus de bune. Spunea: „Ați văzut oaia: mănâncă ziua și noaptea rumegă. Așa și frățiile voastre: ce ați auzit la mine să rumegați acasă”. Părintele Paisie nu punea pe umerii nimănui poveri de canoane mai mari decât putea duce fiecare. Totdeauna era deosebit de atent și cu postul uneori zicea că mai bine mănânci de nouă ori pe zi, decât o dată și mult. De aceea ne recomanda nevoințe. El se străduia să te modeleze, să fii un călător pe calea împărătească.

Obișnuia tot timpul ca în vorbele sale să nu lipsească colțișorul de rai. Niciodată nu te îngrozea cu pedepsele întunericului și bine mai făcea, pentru că cei ce veneau erau îndurerați și Părintele Paisie le deschidea fereastra Raiului, cu soare mult și flori înmiresmate. Acesta era un medicament pentru copiii săi duhovnicești de mare folos sufletesc.

Monahia Gorgonia, Mănăstirea Agapia

(Părintele Paisie Olaru, povățuitor spre poarta Raiului, în memoriam, Editura Trinitas, 2005, pp. 252-257)