Episcopul Pahomie al Romanului (1671-1724)

Episcopul Pahomie (Penciu) era fiul preotului Eftimie şi al prezbiterei Ana din satul Gledin, judeţul Bistriţa-Năsăud. Din botez se chema Petru. În anul 1697 a primit tunderea monahală în obştea Mănăstirii Neamţ, iar între anii 1702-1704 a fost stareţ al marii lavre.

După ce vizitează Mănăstirea Pecersca şi pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, se întoarce la metanie şi se face sihastru în Muntele Chiriacu. La 15 ianuarie 1707 este ales episcop de Roman, iar după şapte ani se retrage din nou în pustie şi întemeiază Schitul Pocrov, cu hramul „Acoperămânul Maicii Domnului”.

Din cauza vitregiei vremurilor, în anul 1717 pribegeşte în Transilvania, apoi se stabileşte la Mănăstirea Pecersca. Moare în anul 1724 şi este înmormântat în Paraclisul „Sfântul Ştefan” din această lavră.

Marele episcop Pahomie a fost crescut din copilărie în frică de Dumnezeu şi în dragoste pentru Sfânta Biserică, fiind hrănit permanent din Sfintele Scripturi şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Pentru aceasta, din tinereţe şi-a ales nevoinţa vieţii călugăreşti.

Luând jugul lui Hristos, monahul Pahomie s-a silit întru toate să urmeze sfatul marilor duhovnici din Mănăstirea Neamţ, încât în puţini ani a ajuns la măsura dascălilor săi. Apoi, învrednicindu-se de darul preoţiei şi ajungând duhovnic vestit, a fost ales stareţ al marii lavre.

Ca stareţ, arhimandritul Pahomie a creat un curent de reînnoire duhovnicească în obştea Mănăstirii Neamţ. Astfel, a adunat pe toţi călugării risipiţi pe la metocuri şi prin păduri din cauza deselor războaie şi a pustiirii mănăstirilor, formând o obşte de peste 300 de călugări. Apoi a rânduit duhovnici buni, spovedania săptămânală şi slujbele după rânduială. A rânduit călugări luminaţi să traducă din operele Sfinţilor Părinţi pentru hrana duhovnicească a soborului şi a încurajat foarte mult viaţa isihastă în jurul Mănăstirii Neamţ, că în acele timpuri de nelinişte se nevoiau mai mulţi călugări în sihăstrii şi prin păduri, decât prin mănăstiri.

Văzând cuviosul deşertăciunea acestei vieţi şi iubind mult viaţa pustnicească, s-a retras la linişte în pădurile seculare din jurul Muntelui Chiriacu, unde a sihăstrit doi ani în post şi rugăciune. Şi atât de mult a sporit cu darul lui Hristos, că ştia cele viitoare şi înţelegea adâncul Sfintei Scripturi. Era încă mare lucrător al rugăciunii lui Iisus şi ales povăţuitor de suflete.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 254-255)