Pocăinţă nu se poate face decât în timp. Când se termină timpul, omul nepocăit „se încremeneşte în moleşeala sufletului şi în nesimţire”. Există şi atunci un soi de pocăinţă, dar „pocăinţa lui de acolo este un regret pentru viaţa lui greşit trăită, dar unit cu neputinţa de a se mişca din ea” (Părintele Dumitru Stăniloae). Două lucruri să reţinem. Mai întâi că regretul sau căinţa nu mântuiesc. Foarte mulţi confundă părerea de rău cu pocăinţa. Am văzut şi criminali cărora le-a părut rău de fapta lor, dar care nu s-au pocăit. Al doilea: acum, în această viaţă, este „loc de întoarcere” spre Dumnezeu. Dincolo, în afară de trup, nu mai poţi face nimic: „în ceea ce vei fi găsit, în aceea vei fi judecat”. E ca un stop cadru dat la un film, când ecranul este umplut de o singură fotogramă. Aşadar, fiecare clipă pe care o trăim este de o importanţă capitală. Poate fi acea clipă ‒ acea fotogramă ‒ prin care pătrunzi şi care te însoţeşte în veşnicie!

***

Nu există un context (ne)favorabil pentru pocăinţă sau un moment anume. Femeia adulteră s-a pocăit la picioarele Mântuitorului, fiind ameninţată cu moartea de către iudeii ce-i pregătiseră o ploaie de pietre peste capul ei. O altă femeie desfrânată a venit de bunăvoie la Hristos, a spălat cu lacrimi picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei. Alteori s-a întâmplat ca în mers să se pocăiască cineva, cum a fost cazul femeii cu scurgere de sânge de 12 ani. Zaheu era în copac când l-a chemat Domnul şi, stând la masă cu Acesta, a decis să se pocăiască. Petru era în corăbioara sa când, după pescuirea minunată, a căzut în genunchi, strigând: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8). Iar tâlharul de-a dreapta nici nu se mai putea mişca, nu putea face nici un gest, ci doar a strigat către Iisus: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). După Înviere, Toma se pocăieşte la vederea rănilor din coasta şi din mâna Sa, exclamând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Pocăinţa nu cere un timp sau un loc anume, nu cere o pregătire sau un ritual anume, ci doar o inimă onestă şi deschisă.

***

Când i-a chemat la apostolat pe „fiii tunetului” ‒ pe Iacov şi pe Ioan ‒, aceştia îşi dregeau mrejele (cf. Matei 4, 21). Ei nu au cerut răgaz şi îngăduinţă de a termina lucrul lor, ci „îndată au mers după El”. Noi suntem ispitiți, adesea, doar să „dregem” viaţa noastră prin spovedanie şi împărtăşanie. Să o reparăm, să o peticim, doar ca să putem să o luăm de la capăt. Ca duhovnic, am sesizat această ispită a celor ce vin să se spovedească şi să se curăţească doar pentru ca să scape de un necaz sau de o boală anume. Dar, imediat ce viaţa lor se „repară” la acel capitol, ei îşi văd mai departe de ale lor, ca mai înainte, adică fără Dumnezeu (nu spune alcoolicul, după o beţie cruntă, că „se drege” doar pentru ca să o ia de la capăt cu proxima ocazie?). Dacă vom învăţa să nu mai „dregem” nimic, ci să lepădăm cu totul viaţa noastră veche, pătimașă, idolatră, vom primi mreje noi, cu care vom pescui lucruri dumnezeieşti în viață.

***

Spovedania nu e despre câte lucruri urâte am făcut. Nu e nici despre cât de nenorocit sau ticălos am ajuns să fiu. Nu e locul în care vin şi „răstorn căruţa cu păcate”. Dacă spovedania mea se reduce doar la asta, atunci nu fac decât să mă centrez – şi atunci când îl săvârşesc, dar şi atunci când îmi mărturisesc păcatul –, doar pe mine, pe „omul cel trupesc”. Or, spovedania este hristocentrică, în ea esenţiale sunt mila şi iertarea, iubirea jertfelnică a Fiului lui Dumnezeu, Cel pe care eu, omul, L-am răstignit pe Golgota. Pocăinţa este întoarcere spre Dumnezeu, reorientare a fiinţei mele de la cele pământeşti la cele cereşti. Dar accentul nu trebuie să cadă pe mişcarea aceasta „a mea”, ci pe faptul că am către Cine să mă întorc. A mă centra pe ce fac eu în Taina Spovedaniei înseamnă a aluneca, inevitabil, către una dintre cele două extreme: fie înspre mândria izvorâtă din faptul că eu „lucrez” la mântuirea mea, fie înspre deznădejdea de a constata, mereu şi mereu, cât de păcătos (adică departe de Dumnezeu) sunt. Importantă, esenţială, eliberatoare în actul mărturisirii este iubirea cu care eu sunt primit de Dumnezeu şi care se manifestă foarte concret, prin cuvintele de dezlegare rostite de duhovnic şi prin gestul său de a-mi îmbrăţişa, cu mâinile peste epitrahil, capul (a)plecat spre pământ.

***

Taina Spovedaniei nu este o „afacere” între duhovnic şi ucenic ci implică, cumva, întreaga comunitate, duhovnicul fiind delegat de episcop spre a reprezenta, în acest sens, Biserica. De altfel, la începuturi, spovedania era publică, iar cel ce se pocăia era reprimit de toţi cei de faţă. Ulterior, din pricina smintelilor, doar duhovnicul mai ascultă, în taină, mărturisirea păcatelor. Dar el, în numele Bisericii lui Hristos, dă dezlegare şi primeşte pe cel ce se pocăieşte.

***

A mă pocăi înseamnă a mă uita mereu la Hristos, nu la rana făcută în fiinţa mea de păcatul săvârşit. Această întoarcere, de la rană la Cel ce S-a lăsat rănit pentru mine, este tămăduitoare!