Jurnal în vreme de coronavirus (III)

Observ, cu multă durere, că nici măcar noi, cei ce ne numim creștini, nu facem în chip deplin această mișcare – dezbrăcarea de omul vechi, pentru a ne îmbrăca în cel nou (cf. Coloseni 3, 9-10). Precum Maria Egipteanca în Ierusalim de ziua Înălțării Sfintei Cruci, așa și noi ne tot străduim să intrăm în lăcașul de cult, izbindu-ne însă ca de un zid nevăzut.

Când a început această criză, am avut sentimentul că retrăiesc acel însângerat decembrie 1989. Multe similitudini: izolare în casă pentru majoritatea populaţiei, teama de un duşman nevăzut, dar care face victime, incertitudini cu privire la viitor şi multă manipulare sau dezinformare. Diferența – minoră – e că atunci stăteam toți cu ochii pe o singură televiziune, azi avem la dispoziție o varietate de surse de (dez)informare. Pe măsură ce criza se adâncește, asemănările se tot estompează. Atunci ieșeam sau speram să ieșim dintr-o epocă întunecată și să putem respira în libertate, democrație, prosperitate. Acum, pe zi ce trece, sesizez cum lumea devine din ce în ce mai convinsă că ne așteaptă vremuri grele. Chiar și glumițele s-au mai rărit. Atunci creștea speranța, acum ne plasăm parcă tot mai mult sub spectrul deznădejdii. Atunci creștea lumina, acum pare să ne cuprindă întunericul. Totul sună a neputință. Cu fiecare buletin de știri se așteaptă o veste bună, un răspuns ferm la întrebarea: când va lua sfârșit această epidemie, când va reveni totul la normal? Sunt admirabile eforturile personalului medical și ale tuturor celor implicați în prima linie a acestui front atipic! Dar și ei se clatină. Cum altfel, oameni fiind? Fără credința în Dumnezeu va fi nu greu, ci imposibil de dus până la capăt bătălia în care toți suntem angrenați.

***

Apropos de dorința tuturor de a reveni la viața de dinainte, la o viață „normală”. Poate tocmai aici este și blocajul duhovnicesc. E nevoie să înțelegem unde am greșit și ce avem de schimbat fiecare pentru a păși mai departe. Atunci când un cuplu, după un număr de ani de căsnicie, intră într-o criză mai serioasă ori pur și simplu relația lâncezește, se naște întrebarea: de ce nu mai e totul ca la început, ca în luna de miere? A rămâne fixat nostalgic pe o perioadă ce nu mai poate fi întoarsă este semn de neînțelepciune. Lucrurile trebuie luate ca atare. Criza oferă un necruțător diagnostic, dar și șansa de a dobândi o dragoste mai adâncă decât cea de la început.

Tot așa este și în cazul „crizei generate de noul coronavirus”. Nimic nu mai poate fi ca înainte. E primul lucru pe care trebuie să-l acceptăm. Dar cum poate arăta viitorul nostru depinde doar de (ne)pocăința din prezent. Dumnezeu ne așteaptă să fim înțelepți și să lepădăm haina care se rupe tot mai mult cu fiecare zi. Avem nevoie de o haină nouă, nu de cârpeli. „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină” (troparul de la slujba botezului).

Observ, cu multă durere, că nici măcar noi, cei ce ne numim creștini, nu facem în chip deplin această mișcare – dezbrăcarea de omul vechi, pentru a ne îmbrăca în cel nou (cf. Coloseni 3, 9-10). Precum Maria Egipteanca în Ierusalim de ziua Înălțării Sfintei Cruci, așa și noi ne tot străduim să intrăm în lăcașul de cult, izbindu-ne însă ca de un zid nevăzut. Această femeie – care a trăit 17 ani în desfrânări ce nici nu pot fi rostite – a pus început bun când a recunoscut că păcatele ei s-au făcut ca un zid care o oprea de la a păși pragul bisericii. Nu forțe oculte, nu mulțimea pelerinilor care dădeau năvală o țineau afară. Din acest moment relatat de sinaxar viața ei s-a schimbat, având „chezășia” Maicii Domnului. A luat apoi calea pustiei, calea sfințeniei.

***

Un (aparent) paradox. Cei care se îngrijorează de faptul că ne împărtăşim din aceeaşi linguriţă, că sărutăm icoane sau sfinte moaşte nu se arată deloc îngrijoraţi de utilizarea telefoanelor mobile care, conform studiilor de specialitate, au mult mai mulţi microbi chiar decât capacul de la toaletă. Bancnotele, monedele, butoanele de la lifturi, cărucioarele de la supermarketuri sunt tot atâtea potenţiale pericole pentru sănătate. Dar aceste obiecte nu stârnesc patimi, nu fac valuri pe rețelele de socializare, nu sunt executate public la TV.

„Şi pe când Iisus vorbea, un fariseu Îl ruga să prânzească la el; şi, intrând, a şezut la masă. Iar fariseul s-a mirat văzând că El nu S-a spălat înainte de masă. Şi Domnul a zis către el: Acum, voi fariseilor, curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire şi de viclenie” (Luca 11, 37-39). Dacă și pe Domnul L-au judecat, noi cine suntem să nu răbdăm ocară?

Citește și:

* Jurnal în vreme de coronavirus (I)

* Jurnal în vreme de coronavirus (II)

De la același autor

Ultimele din categorie