Motto: "Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace" (Eclesiastul 3, 1-8).

Cred că fiecare clipă poartă în pântece viaţa veşnică. E şansa de a privi la cer. De a ne despiedica de pământ. De a striga, în mijlocul atâtor frici, ori griji, ori suferinţe: „M-am săturat, ajunge!”.

Căci, vine o vreme în care te saturi nu de România, ci de sloganul „vreau o ţară ca afară!”. Păi, de ce „ca afară”? De ce să nu privim înăuntru... mai înăuntru... şi mai înăuntru!? Nu ştiţi voi, creştini de două mii de ani, că „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21)? Noi, românii, am făcut sport naţional din privitul peste gardul vecinului şi ne mirăm apoi cum ne acoperă, de la an la an, bălăriile din curtea proprie. Or, nu privind a dezacord, ci plivind acolo-n cord, poţi să grijeşti grădină. Răul nu iese din ţară, până nu iese din inimă. Să-mi curăţ şi să-mi lărgesc sufletul, apoi să-mi împletesc, prin pieţe, umbletul, şoptind: „vreau o ţară ca-năuntru!”.

Vine o vreme în care toate sloganurile anticreştine, toată ura îndreptată împotriva Bisericii şi a ta, ca fiu al ei, toate minciunile şi manipulările, prigonirile şi huiduielile le primeşti ca pe cele mai de preţ binecuvântări ale lui Dumnezeu. Căci, dacă sunt pe drept, ele ajută la îndreptare. Iar dacă sunt pe nedrept, ele ajută la desăvârşire. „Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala" (Matei 18, 7).

Vine o vreme în care îţi ştergi lacrimile ce au acoperit atâtea trupuri tinere, ucise nemilos, şi te întorci către cei ce încă nici acum nu au înţeles de ce au primit darul vieţii, spunându-le: "Vă iubesc de nu mai pot! Aş prefera, de s-ar putea, să mor eu în locul vostru, de fiecare dată. Dar, tocmai pentru că-mi sunteţi atât de dragi, nu pot să nu vă spun că greşiţi, căutând lumină acolo unde se invocă întunericul”.

Vine o vreme în care toate bolile se prefac în declaraţii de dragoste. Simţi cum carnea te trădează, eşti speriat că psihicul te înşală, iar moartea-ţi face curte permanent, ca o amantă ce nu ştie-a fi refuzată; e momentul în care realizezi că eşti dureros de singur, că ai divorţat de toţi. Şi abia atunci îţi dai seama că Dumnezeu, Cel ce vrea să fie Mirele firii noastre omeneşti, îşi face loc mai uşor spre inima ta, te scoate din bordelul acestei lumi şi muceniceşte te încunună. Cu Dumnezeu te întâlneşti când eşti viu, nu când trăieşti în afara ta, când te mişti în lume ca un somnambul. Or, în durere e omul mai viu ca oricând, e mai prezent ca niciodată. De aceea, durerea e locul prin excelenţă în care-L poţi întâlni pe Dumnezeul Cel Viu.

Vine o vreme în care te saturi să vezi în cel de lângă tine o păpuşă manipulată de sforile minţii tale. Nu are sfori şi slavă Domnului că nu are! Nu-l poţi nici agăţa pe unul ca acesta, nici controla, nici ţine lângă tine cu ceva. Poţi doar să-l eliberezi din cuşca aşteptărilor tale şi să-l laşi să zburde liber prin inima ta, cu riscul de a-l pierde din ochi, dacă ai inimă largă. Doar că va veni să se adape mereu din izvorul de iubire din pântecele tău (Ioan 7, 38), doar la asta te poţi aştepta.

Vine o vreme când te saturi să-ţi tot cerţi copilul ce stă cu ochii lipiţi de ecranele lumii virtuale. În care ştii că soluţia e să-l priveşti mai des în ochi, să-ţi lipeşti tu ochii de el şi să-i spui: „Eu te iubesc. Sunt aici, lângă tine”.

Vine o vreme în care te deschizi către cei din jur, sorbi din cuvinte precum cele de mai sus, le dospeşti în rugăciune, apoi le răstorni pe masa din sufrageria lumii.

Căci vine o vreme – şi a şi venit – în care, frământând, ca pe aluat, metaniile, spui: „M-am săturat. «Ajunge zilei răutatea ei! » (Matei 6, 24). De acum nu mai aleg nici frica, nici grija, nici suferinţa. Îl aleg doar pe Dumnezeu, în toate şi în toţi. Adică aleg şi pacea, şi încrederea, şi jertfa. De acestea ştiu că nu pot să mă satur vreodată!”