Timp de 20 de ani, părintele Ilarion a fost iconomul Mănăstirii Sihăstria. Dimineaţa, mergea la chilia fiecăruia şi zicea:

– Haideţi, dragii tatei, veniţi la ascultare!

Apoi pleca înainte cu rugăciunea pe buze şi lucra cu fraţii toată ziua, făcându-se pildă tuturor de smerenie, de blândeţe şi de nemuritoare dragoste. Seara, când se întorcea la chilie, bătrânul făcea metanie tuturor, zicând: 

– Iertaţi-mă, părinţilor, că poate v-am supărat cu ceva!

Apoi se ducea la chilie şi citea Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului.

În primăvara anului 1933, părintele Ilarion s-a dus în pădure după lemne şi şi-a rupt un picior. Mai târziu, cangrenându-se rana, bătrânul se ruga cu lacrimi, zicând: 

– Maica Domnului, nu mă lăsa, că greu mă doare piciorul! 

Noaptea, pe când se ruga, a intrat în chilia lui o femeie cuviincioasă, în chipul unei doctoriţe din Târgu-Neamţ, şi l-a întrebat: 

– De ce plângi, părinte Ilarion? 

– Doamnă doctoriţă, mi-am rupt piciorul şi mă doare cumplit. Simt că voi muri şi plâng că nu m-am pocăit. 

Apoi doamna aceea s-a uitat la piciorul lui, l-a atins cu mâna şi i-a zis: 

– Nu mai plânge, părinte Ilarion. De acum te vindeci la picior şi vei mai trăi încă un an de zile. După aceea, te vei odihni. 

Apoi a ieşit „doctoriţa” şi bătrânul a adormit. Era Maica Domnului. Dimineaţa s-a sculat sănătos, a venit la biserică şi a spus tuturor minunea Maicii Domnului.

Deci, mai trăind exact un an, în aceeaşi zi, la Duminica izgonirii lui Adam din Rai, şi-a dat sufletul în braţele Maicii Domnului şi a fost petrecut de toţi la cimitirul mănăstirii.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 527-528)