Moartea ‒ blestem sau binefacere?
Marele Vasile, aflându-se pe patul de moarte, privea la cer, „la dănțuirea de sus”, la sfinții îngeri, la corul sfinților și mucenicilor și cuvioșilor, la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, și la Domnul nostru Iisus Hristos, cu scopul de a ședea la ospățul Împărăției Cerurilor, la care a privit totdeauna.
Da, pentru toți oamenii există posibilitatea ca moartea să devină binefacere. Bunul Dumnezeu vrea ca pe toți oamenii să-i mântuiască[1]. De altminteri, lucrarea iconomiei lui Dumnezeu cuprinde, potrivit Sfântului Grigorie Palama, și stadiul morții, acolo unde, potrivit Sfântului, se realizează lucrarea eliberării noastre din trupul păcatului[2]. Și aici iarăși se arată binefacerea lui Dumnezeu prin faptul morții. Și de la acest foarte folositor stadiu, al rămânerii trupului în mormânt, toți sunt îndreptățiți. Afară doar de unii.
Și cine sunt aceștia? Aceia care atunci când au trăit în lumea prezentă nu au valorificat darurile lui Hristos. Nu au vrut și nu au încercat să se lege de Hristos și au preferat să-și petreacă viața lor cu lenevire, cu indiferență, sau să se amestece în lucrurile și în plăcerile lumii acesteia. „Că ce folos, spune-mi mie, să cheltuim atâta timp pentru răul capului nostru?... Și aceștia s-au ostenit toată viața lor în zadar (au cheltuit întreaga lor viață în chip nedrept) și nici o zi nu au trăit-o pentru ei înșiși (nu au valorificat-o pentru sufletul lor), ci pentru desfătare, pentru dezmăț, pentru lăcomie, pentru păcat, pentru diavolul”, observă Sfântul Ioan Gură de Aur. Sau, și mai înfricoșător, au devenit anti-dumnezei și antihriști și unelte ale diavolului, prieteni și aliați ai lumii păcatului și ai lui satana.
Pentru unii ca aceștia, moartea trupească în final devine nu binefacere și dar, ci înainte-mergătoare a blestemului. Pentru că moartea lor este urmată de altă moarte, moartea tragică, din care nu există scăpare, nici întoarcere, care în limbajul Bisericii noastre se numește osândă veșnică. Și în această stare tragică să nu sfârșească nimeni, dar nimeni, niciodată! Ne amintim aici ce a spus Hristos despre Iuda? Bine era de omul acela dacă nu s-ar fi născut[3]. Ceea ce înseamnă că Iuda nu s-a mântuit, ci a ales, cum aleg și ceilalți oameni prin modul vieții lor, nepocăința și autocondamnarea lor la osânda veșnică. Pentru acești oameni, așadar, moartea constituie nu o binefacere, ci împingerea lor în moartea veșnică și în cele nepătrunse ale osândei veșnice!
Cu toate acestea, pentru mulți oameni moartea devine izbăvire și, de ce nu, un fapt aducător de bucurie. Marele Vasile, aflându-se pe patul de moarte, privea la cer, dar și „căuta” notează Sfântul Grigorie Teologul în Epitaful său, „la dănțuirea de sus”. La sfinții îngeri, la corul sfinților și mucenicilor și cuvioșilor, la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, și la Domnul nostru Iisus Hristos, cu scopul de a ședea la ospățul Împărăției Cerurilor, la care a privit totdeauna. Da, să participe, după observația unui părinte sfânt contemporan, la „banchetul celor mântuiți”! Și aceasta nu se observă numai la Marele Vasile. Cel dintâi Apostolul Pavel vestește că toate sunt nevrednice de cuvânt, față de înălțimea cunoașterii (a bucurării de darurile lui Hristos). Și toate merită osteneala să se jertfească omul pentru Hristos. Eu pe toate le socotesc că sunt pagubă... ca pe Hristos să dobândesc[4]. Și în altă parte spune că pentru el, între lumea aceasta și Hristos, covârșește al doilea, adică, doresc să mă despart de trup și să fiu cu Hristos[5]. Deci nu îl înspăimântă, nici nu îl cutremură faptul morții. Dimpotrivă, Apostolul Pavel socotește că moartea e cu mult mai bine[6] dintre toate lucrurile din lumea aceasta. De aceea și preferă moartea în Hristos!
(Nikos Nikolaidis, De ce moartea și starea dincolo de mormânt, Lydia, Tesalonic, 2016)
„Aș vrea ca Maica Domnului să mă țină și pe mine în brațele ei așa cum Îl ține pe Hristos”
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro