Ne spunea Părintele Marcu: „Fiind în închisoare, eu mă retrăgeam într-un colţ al celulei şi le ziceam celorlalţi: «Iertaţi-mă, eu am obligaţiile mele de călugăr», şi îmi făceam acolo rânduielile mele”.

Odată, l-au întrebat ucenicii: „Dar noi ce-o să facem, Părinte Marcu, dacă va veni vreo prigoană?”. Părintele a răspuns: „Acolo, pentru fiecare, puterea harului şi credinţa lui învinge. Spun Sfinţii Părinţi că numai harul lui Dumnezeu este cel care te poate întări. Nici eu nu puteam să rezist prin toate încercările prin care am trecut în atâţia ani, dacă nu mă ajuta Dumnezeu. Îmi spuneam eu, mie: «Şi tu poţi cădea, dacă nu te ajută harul»”.

Spunea odată Părintele Marcu: „Numai harul ne poate salva şi ajuta. Eu am greşit, ca toată lumea; mai mult sau mai puţin. Dar mă mustra conştiinţa foarte tare la un moment dat. Ce-i cu mine, îmi ziceam? Am căzut plângând la Dumnezeu şi la Maica Domnului: «Doamne, ajută-ma ca să mă îndreptez!». Şi-atunci vine harul. Cum spun Sfinţii Părinţi: «Să facem un pas către Dumnezeu, şi El face doi către noi». Abia aşteaptă să ne întoarcem. Şi vine şi ne ajută. Vine harul, să ne trezească conştiinţa, să ne ajute să ne îndreptăm şi aşa mai departe”.

Iar zicea părintele: „Să fim atenţi la harul lui Dumnezeu, că numai el ne poate îndrepta, ne poate deschide ochii minţii, ca să-nţelegem lucrurile. Şi aici atingem problema ochiului sufletului, sau al minţii. Cu mintea poţi să înţelegi multe lucruri adânc, dar dacă nu se atinge de inimă... Deci când se împreună simţirea inimii cu luminarea minţii, atunci simţi că lucrează harul lui Dumnezeu prin toată fiinţa ta. Deci, să ne rugăm mereu la Mântuitorul să nu ne lase”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 764)