Părintele Paisie la spovedanie de obicei, era măsurat. Nu ţinea mult, mai ales pe cei cunoscuţi, nici nu stăruia în păcatele mici, nici nu cerea să citească fiecare spovedania după hârtie. Nici nu descuraja vreodată pe cineva pentru păcatele mari cum că nu-l mai iartă Dumnezeu. Ci cu cuvinte simple, dar pline de duh şi putere, deschidea inimile şi sufletele tuturor, trezea conştiinţele, scotea lacrimi de pocăinţă, convingea pe fiecare să se pocăiască, să părăsească păcatele şi să pună început bun. Zăbovea mai mult cu cei aflaţi în păcate mari, ca: necredinţa în Dumnezeu, avort, divorţ, influienţă sectară, beţie, desfrânare şi certuri în familie. La urmă întreba pe fiecare dacă „mai are ceva pe cuget”, şi după ce făgăduia că-i pare rău pentru păcate, că le părăseşte şi primeşte canonul dat, rostea rugăciuni de iertare şi dezlegare.

Canonul de la spovedanie nu era nici prea greu, nici prea uşor. Ci era bine chibzuit, după vârsta, sănătatea, puterea şi aşezarea sufletească a fiecăruia. Cel mai mult oprea de la Sfânta Împărtăşanie timp de şapte ani, pentru avort, desfrânare şi ucidere. Pe cei care aveau păcate foarte grele, de obicei nu-i dezlega, ci îi trimitea la preotul de parohie. Iar pe cei nehotărâţi, care nu făgăduiau să se pocăiască din toată inima, îi amâna şi-i îndemna să mai vină. Pentru cei mai mulţi obişnuia să dea canon, mergerea regulată la sfintele slujbe, citirea Psaltirii, câte două-trei catisme zilnic, metanii, post până seara, miercurea şi vinerea, ţinerea regulată a posturilor, citirea cărţilor sfinte, milostenie, etc.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, pp. 124-125)