Mitropolitul Teofan II, de la Mitropolia Moldovei şi Sucevei († 1598)

Al doilea mitropolit, Teofan, era ucenicul învăţatului episcop Macarie de la Roman, amândoi fiind cu metania din Mănăstirea Râşca. Aici a crescut duhovniceşte, învăţând de la dascălul său frica de Dumnezeu, cunoaşterea Sfintei Evanghelii şi scrierea în limba greacă.

Având o trăire aleasă, cu voia lui Dumnezeu, în anul 1564 a fost ales mitropolit al Moldovei, de către Alexandru Lăpuşneanu. Şi era tuturor iubit pentru smerenia şi bunătatea inimii lui. Acest păstor sufletesc cerceta adesea satele şi sfintele mănăstiri şi ajuta mult pe călugării care sihăstreau prin păduri şi prin munţi. Avea încă deosebită grijă de monahii români ce se nevoiau în Muntele Athos, unde a fost trimis de voievod să ducă bani pentru înnoirea din temelie a Mănăstirii Dochiaru (1564-1568). El a supravegheat aceste lucrări, a ajutat să se picteze biserica şi a luat parte la sfinţirea ei, devenind una din cele mai frumoase mănăstiri athonite.

În anul 1568, Mitropolitul Teofan l-a călugărit pe Alexandru Lăpuşneanu, punându-i numele de Pahomie şi tot el l-a îngropat în biserica Mănăstirii Slatina. Mai târziu, sub domnia lui Ioan Vodă cel Viteaz, fiind izgonit din scaun, a sihăstrit cu trei ucenici ai săi în munţii din preajma Rarăului. Aici, făcându-şi chilii pe obcina numită până astăzi „Piciorul Mitropolitului”, s-au nevoit în post şi rugăciune câţiva ani de zile. În anul 1577 a fost iarăşi chemat la scaunul său de voievodul Petru Şchiopul, păstorind Biserica Moldovei încă patru ani de zile. În anul 1581, din cauza deselor schimbări de domni, Mitropolitul Teofan se refugiază în Polonia. După un an este chemat din nou la scaunul său, pentru a treia oară, rămânând la cârma Bisericii încă cinci ani de zile, căci în acele vremuri tulburi nu era în Moldova alt păstor mai bun ca Mitropolitul Teofan.

Deci, povăţuind corabia Bisericii lui Hristos prin grele valuri timp de 17 ani de zile şi răbdând cu bărbăţie multe necazuri, izgoniri şi primejdii, în anul 1587, Mitropolitul Teofan II se retrage de bunăvoie din scaun şi se duce la Mănăstirea Dochiaru în Athos. Aici petrece ca un mare sihastru încă 12 ani, întrecând pe mulţi călugări cu aspra sa nevoinţă, fiind cunoscut şi cinstit în tot Muntele Athos. Evlaviosul Mitropolit Teofan era primul ierarh român care se făcuse sihastru athonit şi era vestit povăţuitor şi părinte duhovnicesc, atât monahilor români, cât şi multor monahi din Athos.

Ajungând la măsura marilor sihaştri athoniţi, în anul 1598, fericitul Mitropolit Teofan şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos şi a fost înmormântat în pridvorul bisericii din Mănăstirea Dochiaru, cum se vede până astăzi. Monahii de aici l-au trecut în rândul marilor ctitori şi îl numără în ceata cuvioşilor părinţi athoniţi. După câţiva ani, soţia lui Ieremia Movilă a dăruit bani să i se pună piatră de mormânt, deasupra căreia stă scris această frumoasă inscripţie: „O, mormântule, pentru Dumnezeu, ce mort ai? Spune-mi repede mie, celui ce te întreabă, pe cine ai? O, străine, (îl am) pe Teofan, cel drag tuturor, pe slăvitul arhiereu al Moldovlahiei, al cărui strălucit sicriu, Elisabeta, soţia prea luminatului Ieremia, fiind fericită că-i este rudă, îl împodobeşte după cuviinţă, de departe, spre amintire şi ca să aibă răsplată. Cerul cu slava lui să-i dea viaţă îndelungată şi strălucită fericire, în anul 1598”.

Pe portretul frumos pictat de pe perete stau scrise, de asemenea, aceste cuvinte: „Strălucitul păstor al Moldovlahiei, Teofan”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 177-178)