Părintele Cleopa spunea fraţilor: „Izvorul a toată răutatea şi a tot păcatul şi rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de sine, care este iubire neraţională faţă de trup şi este cea mai grea şi mai subţire dintre toate patimile care robesc firea omenească”. De aceea Mântuitorul, când a spus să urmăm Lui, a pus această condiţie: Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine... Lepădarea de sine este cea mai mare virtute care-l duce pe om la sfinţenie şi la Rai.

Uneori spunea şi cum lucrează această patimă a iubirii de sine, apoi şi ce fiice izvorăsc din ea, rostind din memorie sute de păcate mari şi mici: „Mila de sine, cruţarea de sine, îndreptăţirea de sine, mulţumirea de sine, trâmbiţarea de sine, lauda de sine, plăcerea de sine, părerea de sine, închipuirea de sine, simţirea de sine, îngâmfarea de sine, cinstea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, bizuirea pe sine, înălţarea de sine, cutezanţa de sine şi nesimţirea, care-i moartea minţii şi omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului şi altele”.

Mai spunea că tot din iubirea de sine se nasc şi acestea: „Mândria, trufia, semeţia, ura, zavistia, pizma, invidia, răutatea, ţinerea de minte a răului, dorinţa de răzbunare, lăcomia pântecelui, somn prea mult, întunecarea minţii. Apoi păcatele cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu gustul, cu pipăirea, închipuirea, înfumurarea, duplicitatea, rivalitatea, încăpăţânarea, amărăciunea, ironia, ambiţia, înşelăciunea, cruzimea, neomenia, blasfemia, înfurierea năpraznică, linguşirea, împătimirea, obrăznicia, neastâmpărarea, iubirea de stăpânire, dorinţa de a porunci la alţii, prefăcătoria, îngâmfarea, neevlavia, nepocăinţa, neluarea aminte, pregetarea, pierderea vremii în deşert, rătăcirea gândului, răutatea, acedia, adică moleşeala voinţei. Şi altele, precum: iubirea de bani, de plăceri, de avere, de agoniseala, de slavă” şi alte multe păcate care se nasc din iubirea de sine.

„Deci, zicea el, nu putem spune la mărturisire că n-am greşit, pentru că totdeauna greşim lui Dumnezeu cu iubirea de sine, că în multe feluri şi chipuri ne robeşte pe noi.

Iar vârfurile răutăţii care se nasc din iubirea de sine, adică slava deşartă şi mândria, le alungăm cu fapta bună făcută în ascuns, iar pe mândrie o surpăm atunci când punem toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu”.

Altădată spunea: „Dacă iubirea de sine este izvorul a toată răutatea, lepădarea de sine este rădăcina tuturor virtuţilor.

Din lepădarea de sine izvorăsc alte virtuţi care se împotrivesc şi omoară iubirea de sine, ca de pildă: tăgăduirea de sine, însingurarea de sine, cunoştinţa de sine, desăvârşita neîncredere în sine, împotrivirea de sine, ura de sine şi la urmă dragostea şi înfrânarea”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 750-751)