În ziua de 12 decembrie 1929, de Sfântul Ierarh Spiridon, când aveam 17 ani, am plecat din casa părintească cu fratele meu mai mare Vasile, cu două traiste în spate. În una aveam Viețile Sfinților, Psaltirea, Ceaslovul și Sfânta Scriptură, iar în cealaltă aveam două icoane mari pictate – una, cu Maica Domnului și alta cu Sfântul Gheorghe. Nimic altceva nu ne-am luat de acasă. Părinții noștri, Alexandru și Ana ne-au petrecut plângând până pe câmp, pe platoul târgului Sulița, la locul numit „Râpa lui Budăi”. Aici, fratele meu Vasile a început a cânta condacul Acatistul Mântuitorului, „Apărătorul cel mai mare și Doamne, biruitorul iadului…”. Apoi ne-am închinat, am sărutat mâinile părinților și am plecat spre Schitul Cozancea. În clipa aceea părinții mei au căzut jos și plângeau în hohote! La Cozancea am stat o noapte la părintele Paisie. Apoi am luat și pe fratele nostru Gheorghe, am venit toți trei la Suceava, ne-am închinat la moaștele Sfântului Ioan cel Nou și de aici am venit pe jos la Mănăstirea Sihăstria.

(Arhim. Cleopa Ilie, Arhim. Ioanichie Bălan, Lumina și faptele credinței, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, p. 206-207)