Părintele Atanasie a păstorit oile Mănăstirii Neamţ aproape 50 de ani, întrecând pe mulţi călugări cu ascultarea, cu răbdarea şi cu rugăciunea. Permanent mergea după oi cu capul descoperit şi cu Psaltirea în desagă, zicând pe de rost psalmii lui David, după exemplul bătrânului Gheorghe Lazăr, dascălul său. Singura lui avere erau câteva cărţi, pe care le purta întotdeauna cu dânsul pe munte. 

Odată, l-a întrebat ucenicul: 

– Părinte Atanasie, de ce iubeşti aşa de mult Psaltirea? 

– Cine nu ştie pe de rost Psaltirea, acela nu este călugăr, a răspuns bătrânul. 

– Dar de când o ştii pe de rost? 

– Când aveam 20 de ani şi umblam cu oile pe munţi, am învăţat Psaltirea pe de rost, cu porunca lui Moşul Gheorghe, şi de atunci o zic necontenit. 

Altădată, iarăşi l-a întrebat ucenicul: 

– Părinte Atanasie, ţi-a rămas vreodată Psaltirea necitită? 

– Cu mila lui Dumnezeu, de când m-am făcut călugăr nu-mi aduc aminte să fi mâncat vreodată înainte de a-mi fi terminat Psaltirea de citit. 

– Dar de ce cânţi psalmii, părinte Atanasie? 

– Apoi nu auzi pe Prorocul David zicând: Lăudaţi-L pe El în Psaltire şi în alăută. Toată suflarea să laude pe Domnul (Psalmi 150, 3-5)? Deci, cum aş putea eu să tac, când toată zidirea Îl laudă pe Domnul?

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 598)