Avem credinţă în Dumnezeu, dar nu avem încredere în El! Sfânta Evanghelie de astăzi ne pune în faţă neputinţa, nenorocirea unui om: avea un copil îndrăcit, pe care îl cuprindea criza aceasta atunci când ieşea luna.

De aceea, cei care au această boală se numesc şi lunatici. De ce se întâmpla aşa? Pentru că diavolul dorea să îi determine pe oamenii în necaz să blesteme pe Dumnezeu şi făptura Lui.

Lipsa postului şi a rugăciunii - cauza nereuşitelor noastre. Aţi văzut şi vindecarea de către Mântuitorul Hristos a muţeniei şi a surzeniei. Ce face tatăl când are probleme? Ca un părinte iubitor, se preocupă de copilul lui. Aleargă cu el pe la doctori, aude de Hristos; n-ajunge la El, ajunge la Apostolii şi ucenicii Săi. Aceştia nu-l pot vindeca.

Hristos îl vindecă. Apostolii comentează după aceea, se răzvrătesc puţin şi zic aşa: „Doamne, Tu ne-ai dat nouă putere să facem vindecări, să facem minuni. Ne-ai spus că vom face chiar mai mari minuni decât Tine. Şi iată, a venit la noi şi noi nu l-am putut vindeca. De ce?”.

Atunci Mântuitorul Hristos le spune: „Acest soi de demoni nu pot să iasă decât cu post şi rugăciune. N-aţi postit destul şi mai ales, nu v-aţi rugat îndeajuns, drept pentru care n-aţi putut să-l vindecaţi, n-aţi putut să izgoniţi pe demoni din el”.

Iată explicaţia multor nereuşite ale noastre. N-am postit de ajuns, nu ne-am rugat de ajuns, n-am avut credinţă de ajuns. Şi atunci, Mântuitorul Hristos zice: „Adevărat grăiesc vouă: dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, cu această putere a credinţei voastre veţi putea muta şi munţii”.

Un grăunte de muştar pus în palmă abia îl vezi, aşa este de mic, de aceea şi Mântuitorul Hristos îl ia ca termen de comparaţie. Altădată, însă, ne spune că din grăuntele acesta de muştar aşa de mic creşte un copac aşa de mare, încât păsările vin şi îşi fac cuib în el, iar bătrânii se adună sub el la umbră şi stau la sfat.

Credem în Dumnezeu, dar credem în tot ce a zis El? Mântuitorul Iisus Hristos, dacă ne gândim, în istoria pe care Sfânta Evanghelie ne-o relatează, a făcut lucruri mari din lucruri mici, din lucruri neînsemnate.

De exemplu, ce este mai necinstit decât scuipatul? Dacă vrei să jigneşti pe cineva, îl scuipi. Mântuitorul ce a făcut? A scuipat. Unde? În praf. Scuipatul şi cu praful au făcut noroi. Şi ce a făcut? A luat şi a uns ochii unui orb din naştere. Şi orbul din naştere a văzut.

Iată cum lucrează Hristos cu lucruri neînsemnate. Şi astăzi avem în Sfânta Evanghelie o lucrare a lui Dumnezeu cu lucruri neînsemnate, cărora Dumnezeu le dă valoare. Şi noi părem neînsemnaţi, dar valoarea sufletului nostru face ca noi să fim însemnaţi, oameni însemnaţi, oameni deosebiţi.

Prezenţa noastră în biserică pare neînsemnată, dar înaintea lui Dumnezeu este însemnată. Dumnezeu, vrând să arate importanţa răstignirii Lui de fiecare dată la Sfânta Liturghie, trimite pe îngerii Săi şi numără paşii noştri către sfânta biserică. Iar noi mărturisim: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim...”.

Noi, oamenii, suntem aşa de puternici înaintea lui Dumnezeu, încât ne permitem să ne comparăm cu heruvimii, adică cu cetele acelea îngereşti care folosesc lui Dumnezeu spre lauda Lui. Iar îngerii îşi acoperă cu aripile ochii lor, ca să nu vadă. De ce? Pentru că mare este măreţia Tainei.

La această Taină noi participăm la prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Acestea sunt foarte cunoscute de noi, predicăm despre ele de ani de zile, se vorbeşte despre ele în toate cărţile pe care le citim. Cu acestea s-au hrănit moşii şi strămoşii noştri.

Întrebarea este dacă noi, oamenii zilelor noastre, mai înţelegem aceste lucruri şi dacă luăm cuvântul lui Dumnezeu cu credincioşie. Hristos, în Evanghelia de astăzi, a zis: „De veţi avea credinţă măcar cât un bob de muştar, adevărat grăiesc vouă, puteţi muta şi munţii”. Credem toţi în Dumnezeu, dar credem şi în cuvântul acesta, credem în tot ce-a zis El?

Vă povesteam odată că unul s-a dus deasupra unei prăpăstii, a unui râu mare şi a întins o funie dintr-un copac pe malul celălalt. El se ocupa cu echilibristica la circ. A luat o roabă şi a mers pe funia aceea cu roaba. Oamenii priveau uimiţi la el. Au venit tot mai mulţi. El a pus, prima dată, un pietroi în roabă. Şi a întrebat mulţimea: „Credeţi voi că pot să trec eu cu roaba şi cu bolovanul?”. Toţi au zis: „Da”. A trecut şi s-a întors.

Apoi a mai adăugat încă un bolovan: „Dar cu doi bolovani, credeţi că mă duc şi mă întorc?”. Mulţimea a răspuns: „Da”. S-a dus şi s-a întors. Mergea aşa pe funie şi pericolul era mare. Şi a făcut aşa de încă vreo câteva ori şi oamenii spuneau: „Da”. Apoi s-a întors, a răsturnat roaba cu pietre şi a zis: „Să vină unul dintre voi, să se urce în roabă, ca să merg cu el şi să mă întorc”. N-a venit nici unul.

Toti au avut credinţă când nu era vorba de ei, dar când a fost vorba de ei n-au mai avut încredere.

Încrederea dă putere. Toţi credem în Dumnezeu. Puţini sunt cei care nu cred; şi aceia au mintea aşa, întunecată şi nedefinită, nu ştim ce e în mintea lor şi nu putem spune chiar că nu cred. Dar destul de puţini avem încredere în Dumnezeu; încredere, de exemplu, că dacă ţinem ziua de odihnă, dacă serbăm sărbătorile Lui şi ale sfinţilor Lui nelucrând, avem ce mânca la iarnă.

Toţi sau aproape toţi ne legăm de ceva, de puţin, de câteva pale de fân, de câteva cuiburi de cartofi. De ce? Pentru că avem credinţă în Dumnezeu, dar n-avem încredere în Dumnezeu. Şi încrederea dă putere.

În ultimii patru ani am botezat nouă persoane adulte, două dintre ele acum, de curând, astă vară. Am făcut baptisteriu, aţi văzut, ca să-i afundăm, să vedem cum se făcea şi cum trebuie să se facă Botezul prin afundare. Aceste persoane au mărturisit ce au simţit la Botez. Noi, care ne botezăm de copii în chip obişnuit, nu simţim sau simţim, dar nu putem da mărturie. Dar aceştia au dat mărturia lucrării lui Dumnezeu asupra lor în momentul acela, puterea lui Dumnezeu lucrătoare în ei. Iar această putere se continuă în lucrarea ei, pentru că Dumnezeu este veşnic şi se îngrijeşte permanent de noi.

Cuvintele Evangheliei sunt adevărate. Dacă sunt adevărate şi probate, înseamnă că, pentru că Hristos a zis: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine...”, dacă noi avem încredere în aceste cuvinte, nu ne interesează ce se întâmplă Duminica cu fânul nostru.

Din cauza neîncrederii noastre, noi în loc să vorbim despre puterea rugăciunii, despre rugăciunea minţii, despre trăirea în Iisus Hristos, despre lumina taborică, noi, la două-trei duminici, trebuie să amintim oamenilor că nu-i bine să mergem la târg Duminica, că nu-i bine să lucrăm Duminica, că nu-i bine să facem nunţile aşa, că nu-i bine să facem botezurile aşa, că nu-i bine să mergem la vrăjitori, adică lucruri aşa de mici, în detrimentul lucrurilor importante.

Sunt aşa de multe lucruri despre care putem vorbi, dar pentru asta ar trebuie să fim ascultători, să ascultăm ce zice Biserica, pentru că Biserica are cap pe Hristos şi Hristos este fără de greşeală.

Avem puterea să renaştem din cenuşă. Mai citim în Evanghelia de astăzi, spre sfârşitul ei, că s-au întristat ucenicii. De ce? Pentru că Hristos le-a spus că urmează pentru El o perioadă, un moment dur, în care oamenii îl vor toca mărunt.

Şi mai grav - tâlcuiesc Sfinţii Părinţi - că vreme de generaţii, secole şi iată, până în zilele de astăzi, Hristos este răstignit, bătut şi scuipat prin faptele oamenilor.

La nici 2 kilometri de noi, acum 356 de ani a existat o localitate, care avea peste 20.000 de locuitori. Vălenii de Munte are 10.000 şi un pic. Închipuiţi-vă un oraş încă o dată cât Vălenii de Munte, care exista acolo, nu ca un oraş, ci ca o aşezare. Turcii au măcinat această populaţie. I-au omorât. Spune istoria că numai 9 familii au scăpat, au trecut dealul şi au făcut bisericuţa din lemn - de unde şi-or fi adus-o - care era în cimitir şi este şi acum. Acum sapă râul pe acolo şi ies oseminte continuu, continuu... .

Dar morminte de peste 4.000 de ani. Cunoaşteţi că romanii, când au cucerit Dacia şi în toată stăpânirea lor, n-au pătruns decât până la Drajna. Partea aceasta de populaţie, de aici - dinspre noi şi de la noi - e populaţie neaoşă, a strămoşilor noştri.

Asta înseamnă că avem puterea să rezistăm, avem puterea să renaştem din cenuşă. La 9 familii, înseamnă că aveau cam o sută de persoane. O sută de persoane prima dată au făcut o bisericuţă şi au luat măsuri ca să o demonteze repede şi să o urce la munţi, atunci când veneau iarăşi să-i zobească.

Nu mai trăim vremurile acelea. Acum suntem oameni liberi, putem veni la biserică... .

Avem această convingere că dumneavoastră, cei de faţă, înţelegeţi acestea. Înţelegeţi că trebuie să facem ceva. O să citim din Sfânta Scriptură, în Vechiul Testament, ce s-a făcut la un moment dat când totul s-a pierdut, nu mai era nimic.

Ezdra, spre exemplu - şi citim în carte asta - zice că a găsit, prin fundul unei lăzi, Legea. Nu mai aveau Lege. Şi au scos de acolo Legea lui Dumnezeu, poruncile lui Dumnezeu, scrise pe sul. Şi au început să reamintească poporului.

Asta trebuie să facem şi noi astăzi. Trebuie să scoatem la lumină, nu Evanghelia, că o avem toţi în casele noastre, în Sfânta Scriptură, ci siguranţa Evangheliei, trăirea Evangheliei, dorinţa ca să lucrăm fapta cea bună.

Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu! Amin.