Părintele Paisie Pustnicul a trăit în mod exemplar viața monahală, în duhul Sfântului Paisie Velicikovski, atingând cele mai înalte măsuri duhovnicești. Deși Părintele Paisie a trăit întotdeauna în obști monahale mai mici sau mai mari: Schitul Cozancea, Mănăstirea Slatina, Schitul Sihla, Mănăstirea Sihăstria, credincioșii au văzut în el un ascet de talia marilor pustnici. De aceea l-au numit mereu „Părintele Paisie Pustnicul”. Și nu s-au înșelat, pentru că Părintele Paisie a fost cu adevărat, prin felul său de viețuire, un pustnic în diferitele obști monahale în care a trăit. Însuși chipul său ascetic îl recomanda lumii ca pe un mare nevoitor, așa cum numai pustnicii trăiesc. Pe fața Părintelui se putea citi ușor durerea pe care el o purta în suflet pentru păcatele oamenilor. Și fiindcă era și preot, se simțea cu atât mai mult chemat să mijlocească neîncetat înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor și ușurarea durerilor credincioșilor care veneau în număr tot mai mare să-l întâlnească.

De aceea, rar putea fi surprins în chilie fără epitrahil pe grumaz, asemenea unui soldat care este permanent la datorie. Numai Dumnezeu știe nevoința ascunsă și lacrimile Părintelui Paisie pentru oameni. Cu siguranță Părintele a ajuns la acea unitate ontologică a omului lăuntric, la nivelul inimii. Altfel nu se poate explica iubirea lui pentru oameni, disponibilitatea sa permanentă de a-i primi la sine, de a se ruga pentru ei, de a-i mângâia și întări duhovnicește. Și fiindcă se făcea una cu cei care veneau la dânsul să se spovedească sau să-și spună necazurile, nimeni nu pleca de la el așa cum a venit, ci fiecare se simțea ușurat, mângâiat și încurajat în purtarea crucii proprii.

La Părintele Paisie totul era natural, nimic prefăcut. Simplitatea lui, înțelegerea față de neputința omenească, blândețea și vorba lui blajină, specific moldovenească, atrăgeau mulțimi de credincioși, ca și predica plină de har a Părintelui Cleopa. De fapt, cei doi mari duhovnici ai Sihăstriei se completau în chip minunat: Părintele Cleopa era neîntrecut în arta cuvântului, iar Părintele Paisie neîntrecut în arta duhovniciei. De aceea, o vizită la Sihăstria rămânea parcă neîmplinită dacă nu-l ascultai pe Părintele Cleopa și nu te mărturiseai sau nu primeai binecuvântare cum numai el știa s-o facă, de la Părintele Paisie.

Nu cred că Părintele Paisie a predicat vreodată în biserică. Predica lui era rugăciunea și cuvintele simple, dar cu atât mai prețioase, pe care le adresa fiecăruia la spovedanie sau la diferite dezlegări. Îmi răsună până astăzi în inimă cuvintele din rugăciunea Părintelui, auzită de fiecare dată când îl căutam, fie la Sihăstria, fie la Sihla: „Domnul Dumnezeu Iisus Hristos să-ți rânduiască un colțișor de Rai în Împărăția Sa!”.

Scriind aceste rânduri, îmi amintesc de impresia profundă pe care mi-a făcut-o dialogul Părintelui Ioanichie cu Părintele Paisie din Convorbiri duhovnicești. Răspunsurile Părintelui Paisie sunt de o simplitate și profunzime cu adevărat evanghelică! Ele nu sunt construite de minte, ci curg ca un izvor limpede din inimă. Dovadă că mintea lui era întru totul unită cu inima. De aceea, cuvintele Părintelui sunt calde, pline de har, o adevărată prelungire a ființei sale, o expresie a inimii sale. Când mintea noastră nu-i în armonie cu inima, cuvântul (predica, discursul) poate fi frumos, adevărat, dar fără căldură, rațional, neziditor. Aceasta este de fapt boala omului modern: divorțul dintre minte și inimă, cultivarea excesivă a minții și uitarea inimii. Exemplul Părintelui Paisie și puținele cuvinte rămase de la el ne pot fi tuturor de mare ajutor împotriva duhului împrăștierii în cele din afară și pentru o cultură a inimii de care lumea are atâta nevoie.

Prin nevoința sa, Părintele Paisie a câștigat cerul. Locul lui este în calendar, împreună cu sfinții.

Cuvioase Părinte Paisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

(Părintele Paisie Olaru, povățuitor spre poarta Raiului, în memoriam, Editura Trinitas, 2005, pp. 30-32)