Ca duhovnic la Mănăstirea Văratec, am cunoscut călugăriţe cu înaltă trăire duhovnicească. Unele posteau toată viaţa, mâncând o dată pe zi, seara, după ce terminau Psaltirea de citit. Altele ţineau desăvârşită tăcere cu rugăciunea inimii, cum erau maicile Epraxia Mălău şi Lavrentia, sora ei de chilie, care mâncau numai legume, seara, şi privegheau noaptea în rugăciuni şi metanii. Altele erau vestite mame duhovniceşti, cu multe ucenice, pe care le creşteau cu răbdare, în smerenie şi iubire de Dumnezeu. Dintre acestea, amintesc pe maicile Glicheria Chirilă şi Agafia Gălbează.

Altele practicau rugăciunea inimii şi erau nelipsite de la biserică ziua şi noaptea. Altele sfătuiau mult pe mireni, împărţeau cărţi sfinte prin sate, formau ucenice bune, învăţau pe cele tinere muzica psaltică, coseau veşminte preoţeşti şi făceau broderii renumite, pentru sfintele biserici. Toate se osteneau să devină mirese ale lui Hristos şi împlineau poruncile Domnului după râvnă şi putere, cu binecuvântarea duhovnicului lor. Dintre acestea amintesc doar câteva maici: Agripina Maxim, Agafia Roşca, Evstatia Manu, Veniamina Rădeanu şi maica Irina, eclesiarha mănăstirii. Pe toate acestea le-am avut multă vreme fiice duhovniceşti şi mă foloseam de nevoinţa şi ascultarea lor.

Am constatat că toate aceste „fiice ale Ierusalimului” veneau din familii sănătoase de la ţară, cu părinţi foarte credincioşi. Sentimentul religios sădit în inimile lor de părinţi acasă a crescut şi a dat roade însutit prin venirea lor la mănăstire. Iată de ce este aşa de strânsă legătura sufletească între mănăstiri şi sate, între călugări, mai ales duhovnici, şi credincioşi. Roadele lor binefăcătoare se văd şi astăzi, că unii se întăresc şi se mântuiesc prin ceilalţi, căci toţi suntem fraţi întru Hristos.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 723-724)