Disciplina frumuseții, în adâncimea de taină a Bistriței nemțene

„În patria mănăstirească a ținutului Neamț, aici, în inima Moldovei, călugărul a fost devotat voievodului său întotdeauna, iar voievodul a avut cumințenia să asculte de călugăr mereu”, spunea un fost stareț al Mănăstirii Bistrița, arhimandritul Ciprian Zaharia.

Mănăstirea ce poartă pecetea familiei domnitoare a Mușatinilor, cei care i-au sădit temeliile pe pământul Moldovei, dăruind-o generațiilor viitoare ca zestre de neprețuit, a fost numită de cronicari „cetate a evlaviei”. Și nu cred să-i fi găsit un nume mai potrivit aceleia în care toți marii voievozi ai Moldovei au îngenunchiat, rugându-se pentru mântuirea poporului.

Și totuși, armonia unui loc se păstrează și se-mbogățește prin osârdia celor care-l locuiesc, al celor care-l sfințesc clipă de clipă, prin jertfa lor tăcută, răsărită dintr-un dor nestins de Cer și de Dumnezeu. În adâncimea de taină a Bistriței nemțene am descoperit disciplina frumuseții. Fiindcă între zidurile mănăstirii lui Alexandru cel Bun spiritul nostru vechi nu „se conservă”, ci se exprimă în toată ființa lui vie. De aceea simți că Bistrița este astăzi o mănăstire și o biserică vie.

Simți asta participând la sfintele sale slujbe, când stai, în miez de noapte, alături de ctitorul ei, doar la lumina candelei ce arde pe mormânt.

Simți asta amintindu-ți chipurile albe și privirile curate ale monahilor, pătrunși în toată adâncimea ființei lor de disciplina frumuseții și de frumusețea disciplinei.

Simți asta luând aminte la închinătorii Sfintei Ana, în toată diversitatea lor.

Simți asta privindu-l pe Părintele Antim spovedind în miez de noapte ucenici veniți de prin Timișoara, Arad și București, cărora le pregătește mai apoi pachețele pentru drum.

Simți asta ascultându-l pe Părintele stareț, arhimandritul Luca Diaconu, vorbindu-ți cu multă însuflețire despre arta religioasă autentică a românilor sau privindu-l pe ieromonahul Vichentie transpunând-o cu pensonul în atelierul de pictură.

Simți asta privindu-l pe ierodiaconul Vasile cum le vorbește pelerinilor despre Bistrița, dar mai simți că această mănăstire este vie văzându-i pe monahi dăruiți ascultării lor și nelipsiți de la biserică.

Și atunci mă alătur și eu doamnei Elena care scria astfel în caietul de impresii aflat în muzeul mănăstirii: „Mulțumim pentru ceea ce ne oferiți și pentru existența dumneavoastră spre mântuirea noastră”.

De la același autor

Ultimele din categorie