Familia, în calitate de biserică din casă, trebuie să stabilească o rugăciune comună, în care membrii familiei să se roage unul pentru celălalt. Rugăciunea comună a familiei se naşte din rugăciunile comune ale părinţilor şi din obişnuirea copiilor cu ele.

Atunci când copilul se roagă în faţa icoanelor şi de faţă sunt părinţii, unul din ei trebuie să urmărească rostirea corectă a rugăciunii şi pronunţarea desluşită a fiecărui cuvânt. Dacă se poate, părinţii pot să se roage în gând, pentru ca rugăciunea exterioară, lucrătoare, a copilului să ia forma rugăciunii fierbinţi interioare (a minții şi a inimii). În nici un caz părinţii nu-l vor corecta în același timp.

Pe parcursul trecerii anilor, treptat, copiii vor fi iniţiaţi în rugăciunile părinţilor. Astfel apare rugăciunea comună, care însă nu le exclude şi pe cele individuale. În condiţiile vieţii contemporane, este mai comod ca familia să se adune pentru rugăciunea comună o dată în zi, anume seara. Experienţa arată că familia se adună la un loc cel mai greu dimineaţa; acest lucru devine aproape imposibil. În timpul rugăciunilor comune se recomandă ca pravila principală să fie citită de copii.

Evenimentele principale şi necazurile din familie trebuie însoţite de rugăciunea comună; se pot organiza chiar şi mici slujbe pe care le pot săvârşi mirenii şi în absența preotului. Aceste slujbe constau în prealabil din rugăciuni special alese din molitfelnice şi care corespund evenimentului sau necazului respectiv.

Pravila comună a familiei reiese din numărul de rugăciuni şi din succesiunea lor (de dimineaţă, de seară etc.), cea individuală reiese din timpul liber, deoarece cel ce se roagă are posibilitatea să repete acele rugăciuni la care el nu a fost atent. Despre aceasta au scris Cuviosul loan Scărarul, Sfântul Teofan Zăvorâtul şi mitropolitul Antonie de Suroj.

Rugăciunea trebuie deprinsă încă din tinereţe. Fiecărei vârste şi stări sufleteşti îi corespund anumite forme de rugăciune. Rugăciunea este arta cea mai rafinată, a cărei deprindere cere multă muncă în umilinţa inimiii. A ne învăţa cum să ne rugăm, cum s-o direcţionăm, este de competenţa preoţilor duhovnici.

Mirenii să nu uite că în lipsa unei rugăciuni comune în familie nu poate exista şi „biserica din casă”. Soţilor, organizaţi aceste momente, în funcţie de împrejurările care apar în familia voastră! Învăţaţi-vă să vă rugaţi şi învăţaţi-i şi pe copiii voştri!

(Gleb Kaleda, Biserica din casă, traducere de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2006, p. 178-180)