Din încordarea sfintei uri de sine [lepădarea de sine], rugăciunea află o puternică energie și se face asemenea unei flăcări năvalnice. Duhul atunci își trăieşte propria moarte şi propriul întunerec, dar în acelaşi timp și nădejdea către Dumnezeu Mântuitorul.

Nu am nici cea mai mică îndoială, puterea rugăciunii mele nu era a mea - ea purcedea de la Dumnezeu. Ea mă istovea până la deplina neputinţă a întregii mele alcătuiri psiho-fizice. Şi se întâmpla că se aşeza o minunată pace în suflet, şi atmosfera unei alte vieţi gingaş mă îmbrăţişa, aducându-mi simţământul prezenţei lui Dumnezeu Care Îşi iubea făptura cea cuvântătoare.

(Arhimandrit Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, București, Editura Sophia, 2005, p. 35)