Pentru ca Hristos să Se sălăşluiască înlăuntrul nostru, atunci când Îl chemăm cu „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, trebuie ca inima să fie curată, să nu întâlnească nicio piedică, să fie liberă de ură, de egoism, de răutate. Trebuie să-L iubim şi să ne iubească. Însă, dacă avem înlăuntrul nostru vreo osândă, se petrece iarăşi ceva tainic. Şi taina este să cerem iertare şi să o spunem duhovnicului. Dar pentru asta trebuie smerenie, precum am spus. Când împlineşti cuvintele lui Dumnezeu şi nu ai mustrări de conştiinţă, şi ai pace şi săvârşeşti fapte bune, intri în rugăciune lin, fără să-ţi dai seama. Apoi aştepţi simplu, încet-încet, până vine harul.

În tot ceea ce se întâmplă, să aruncaţi povara asupra voastră. Să vă rugaţi cu smerenie, să nu vă îndreptăţiţi pe voi înşivă. Vedeţi, de pildă, împotrivire de cealaltă parte? Să vă rugaţi voi cu iubire, ca să aruncaţi iubire peste împotrivire. Auziţi o clevetire împotriva voastră? Rugaţi-vă. Luaţi aminte, căci „o ureche geloasă aude totul şi sunetul şoaptelor nu-i scapă” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 10). Cel mai mic murmur împotriva aproapelui vă înrâureşte sufletul şi nu vă puteţi ruga. Duhul Sfânt, atunci când află astfel sufletul, nu îndrăzneşte să se apropie.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 197-198)