Părintele Gherasim avea mare evlavie către icoana Maicii Domnului, înaintea căreia îi citea zilnic acatistul şi paraclisul. El nu îngăduia nimănui să vorbească în biserică. Dacă auzea pe cineva vorbind, îndată zicea cu glas rugător: 

– Vă rog, nu vorbiţi în biserică. Este păcat! Ne vede Maica Domnului!

Apoi adăuga:

– Iertaţi-mă pe mine, păcătosul! 

Astfel, toţi se zideau sufleteşte de cuvintele lui şi, când treceau pe lângă el, îşi ziceau unii altora: 

– Să tăcem, că ne aude părintele Gherasim!

Spun ucenicii lui că acest smerit nevoitor avea permanent mintea la cele dumnezeieşti, iar pe limba sa purta întotdeauna numele prea dulce al lui Hristos. Nimeni nu l-a văzut vreodată râzând sau vorbind cuvinte de prisos. În biserică nu se aşeza niciodată în strană, oricât de obosit ar fi fost, iar când se termina slujba, mergea la chilie cu faţa senină şi cu rugăciunea în inimă.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 608)