Sindromul imobiliar (pseudo)taboric
„Unde este locul meu? Pe ce drum să merg? Încotro se îndreaptă viaţa mea?". Întrebările de genul acesta sunt destul de frecvente, mai ales la vârsta tinereţii. Sunt frământări fireşti, care îşi găsesc cu siguranţă un liman, atunci când reperul absolut al acestor căutări Îl reprezintă Dumnezeu. Neliniştit însă e omul care caută a fi împlinit în afara dumnezeirii. Se poate bucura, eventual, de câte un obiectiv atins, doar pentru a intra repede în febra căutării unei noi ţinte care să-l motiveze. Şi niciodată golul din inimă nu poate fi umplut, chiar dacă ar obţine lucruri nemaivăzute sau chiar dacă ar ajunge să fie apreciat de întreaga lume.
Probleme apar însă şi la cei ce caută pe Dumnezeu, care vor să-I slujească Lui prin toate ale vieţii lor. Nu vizez aici clasica dilemă: „Să mă căsătoresc sau să merg la mănăstire?”. Am în vedere pe tot omul care, atunci când ia o decizie în plan familial, profesional, social etc., se întreabă mai întâi care este voia lui Dumnezeu. Pentru cineva din Biserică e limpede că răspunsurile nu se primesc decât prin intermediul duhovnicului, în Taina Spovedaniei. Dumnezeu ne dă răspuns pe măsura înţelegerii noastre, a etapei duhovniceşti în care ne aflăm, dar întotdeauna cuvântul Său este orientat eshatologic, după cum ne dezvăluie şi următoarea pericopă: „Şi pe când mergeau ei pe cale, zis-a unul către El: Te voi însoţi, oriunde Te vei duce. Şi i-a zis Iisus: vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul. Şi a zis către altul: urmează-Mi. Iar el a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să merg să îngrop pe tatăl meu. Iar El i-a zis: Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu mergi de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu. Dar altul a zis: Îţi voi urma, Doamne, dar întâi îngăduie-mi ca să rânduiesc cele din casa mea. Iar Iisus a zis către el: Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 57-62). Toate preocupările şi îndatoririle noastre pământene pălesc, aşadar, în faţa chemării lui Dumnezeu.
Lucrurile se complică atunci când gustăm din dulceaţa harului şi suntem tentaţi să creăm condiţii pentru a-l „ţine captiv”. Putem căpăta încredinţare că împlinim voia lui Dumnezeu şi dorim să ne „cantonăm” în această stare de siguranţă. Martori ai Schimbării la Faţă a Mântuitorului pe Tabor au fost ucenicii Petru, Iacov şi Ioan. Văzând slava Sa dumnezeiască – „pe cât li se putea” arăta unora care nu primiseră încă harul Cincizecimii –, ascultându-L pe Domnul cum vorbeşte cu cei doi mari proroci ai Vechiului Testament, „Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una” (Matei 17, 4). Evident, nu s-a pus nici o secundă problema – pentru cei vizaţi – de a accepta oferta „imobiliară” a lui Petru. Dar această reacţie a „verhovnicului apostolilor” este relevantă pentru toţi cei care suntem tentaţi să ne legăm de un anumit loc de pe pământ sau chiar de o anumită lucrare, doar pentru că harul ne-a cercetat într-un anumit context. Am numit această raportare nesănătoasă, duhovniceşte vorbind, drept sindrom imobiliar (pseudo)taboric. Imobiliar – pentru că noi credem că Dumnezeu ni Se arată sau ne cercetează numai într-un anumit loc sau context. (Pseudo)taboric – pentru că această cercetare este fie una reală, taborică, fie ea este una aparentă (pseudo) – noi suntem cei ce ne amăgim că ar fi ceva de genul acesta. Indiferent de situaţie, avem de învăţat că pe Dumnezeu nu-L putem nici „capta”, nici condiţiona, nici circumscrie. Nu trebuie să ne facem griji pentru cum putem dobândi harul Lui, ci doar pentru a-L urma imediat, oriunde ne cheamă să fim.
Alegerile oamenilor cu viaţă sfântă adesea ne apar drept ilogice. Cunoaştem pustnici care nu plecau din locul în care se aflau nici dacă erau chinuiţi de draci la modul fizic (ex. Sfântul Antonie cel Mare), după cum alţii plecau din chilia lor în alt loc, atunci când din ce în ce mai multă lume începea să-i cerceteze (ex. Sfântul Daniil Sihastrul). Care este criteriul acestor alegeri, ce poate determina o încăpăţânată stabilitate sau o dinamică orientată isihast? Ce altceva, dacă nu a urma lui Hristos? Se spune că Napoleon ori poate o altă personalitate ar fi zis, la un moment dat, văzând o anumită frământare vizavi de locul ce i se cuvenea la o masă, că „locul de onoare este acela în care mă aşez eu”. Deci nu locul conferă cinste unui om, ci omul cinsteşte locul pe care se aşază. Tot aşa şi la un creştin: nu aşezarea duhovnicească Îl aduce pe Hristos, ci Hristos aduce aşezare duhovnicească. Doar Mântuitorul este reperul. Noi nu trebuie să căutăm un loc în care să-L aducem, ci El este Cel ce caută inimi disponibile, deschise, pe care „să-Şi plece capul”. Când ne vom lăsa găsiţi de El, vom afla nu doar „odihnă sufletelor noastre” (Matei 11, 29), ci vom cunoaşte şi locurile în care El ne îndeamnă să mergem – şi lucrarea pe care Îşi doreşte să o împlinim noi.