Ca Taină a vindecării, Spovedania nu este deloc o necesitate stânjenitoare, o disciplină impusă de autoritatea Bisericii, ci un act încărcat de bucurie și de har mântuitor. Prin Spovedanie aflăm că Dumnezeu este cu adevărat „nădejdea celor fără de nădejde” cum spune Liturghia Sfântului Vasile.

„Aici suntem numai noi trei”: duhovnicul, credinciosul care se spovedește și Hristos-doctorul. Cine are cel mai important rol? Mulți au tendința să pună accentul pe lucrarea preotului duhovnic, pe sfaturile și încurajările lui. Iar dacă acesta nu spune nimic elocvent sau neașteptat, gândesc că nu s-a întâmplat mare lucru, sau nimic. Alții supraevaluează cel de-al doilea aspect: ceea ce fac ei înșiși. Își imaginează că trebuie să fie profund emoționați, chiar dacă, așa cum am arătat, pocăința nu este în primul rând o chestiune afectivă. Punând accentul principal pe propriile eforturi, văd Spovedania ca pe ceva trist și descurajant, ca pe un duș rece: un lucru necesar, dar neplăcut cu care trebuie să isprăvești cât mai repede.

În realitate, rolul cel mai important nu-l are nici penitentul și nici duhovnicul, ci Dumnezeu. Chiar dacă ni se cere să ne pregătim cu grijă examenul de conștiință, credinciosul, în ultimă instanță, ajunge la Spovedanie cu mâinile goale, neputincios, recunoscând că nu se poate vindeca singur și cerând altcuiva să-l vindece. Și acest Altul, Căruia Îi cere ajutorul nu este preotul, ci Dumnezeu. Preotul nu este decât „ușierul lui Dumnezeu” care-l introduce pe credincios în prezența dumnezeiască; el este, ca să extindem metafora medicală, cel care-l introduce pe bolnav în sala de așteptare.

Spovedania se face către Hristos, iar nu către preot: „Hristos este prezent în mod nevăzut ca să-ți primească mărturisirea”; de la Hristos, nu de la preot, vine iertarea: „ca să primești iertarea Domnului nostru Iisus Hristos”.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 53-54)