Când a venit rasoforul Vasile Ilie la Mănăstirea Sihăstria, cu fraţii săi Gheorghe şi Constantin, întâi au fost puşi de egumen la încercare. Timp de trei zile au fost ţinuţi la poarta mănăstirii, în post şi rugăciune, pentru a ispiti tăria credinţei lor. Toată ziua loveau cu băţul în trunchiul unui copac şi nu vorbeau cu nimeni. Seara venea iconomul şi-i întreba: 

– Spuneţi, fraţilor, a zis ceva copacul? 

– Nu, răspundeau ei. 

– Nu-i este foame copacului? 

– Nu! ziceau fraţii. 

– Iată, aşa trebuie să rabde călugărul în mănăstire! Apoi iconomul plecă, fără să le dea de mâncare. Asemenea a făcut şi în seara următoare. 

A treia zi a venit din nou iconomul, a luat pe cei trei fraţi şi i-a dus în biserică. După ce s-au închinat, egumenul i-a binecuvântat, i-a spovedit din copilărie, le-a dat mâncare la trapeză şi a doua zi i-a învrednicit de Trupul şi Sângele Domnului. Apoi le-a dat chilii şi le-a rânduit ascultări deosebite.

Timp de trei ani de zile, rasoforul Vasile Ilie a trăit la stâna mănăstirii. Şi era aşa de blând şi plin de dragoste, că îl iubeau toţi, până şi oile, câinii şi păsările cerului. Iar nevoinţa lui era aceasta: în fiecare zi mânca o singură dată, după-amiaza, la ora trei. Ştia Psaltirea şi cele şapte laude pe de rost, pe care le zicea zilnic mergând după oi cu capul descoperit. Noaptea făcea cinci sute de metanii şi citea din Vieţile Sfinţilor, cugetând mereu la judecăţile Domnului.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 522)