Stareţul căuta mereu prilej ca să-mi cioplească egoismul. Nu trecuseră multe zile de la venirea mea la colibă, când îl aud pe Stareţ că-mi zice:

- Ia spune-mi, micuţule, ce vei face tu, care de-abia îţi târâi picioarele, dacă într-o zi un frate îşi pierde răbdarea şi îţi trage una?

- Voi spune „iertaţi”.

- Vei spune „iertaţi”?

- Ce altceva pot să spun?

- Bine, ia să vedem.

Au trecut câteva zile de la această discuţie şi Stareţul probabil se gândea că am uitat ce am vorbit.

Era vineri, iar sâmbătă dimineaţă urma să vină părintele Efrem să liturghisească. Vine, aşadar, Stareţul şi-mi spune:

- Fii atent, mâine vei cânta. Să faci mai întâi o repetiţie.

- Să fie binecuvântat!, am răspuns eu.

Dar eu nici măcar nu aveam idee despre muzica psaltică, pentru că atunci când eram în lume nu cântam. Îi auzeam pe psalţi la biserică şi prinsesem câteva lucruri „după ureche”, dar nu aveam nici cunoştinţe, nici experienţă.

Dimineaţă a venit părintele Efrem şi a început Liturghia. Bisericuţa, care se afla în peşteră, era foarte mică. Într-o parte stătea Stareţul, de cealaltă parte părintele Arsenie, iar eu la mijloc, în spate stătea părintele Atanasie împreună cu părintele Iosif.

De vreme ce era sâmbătă şi aveam şi colivă, la troparele ce se cântă după Vohodul Mic trebuia să cântăm „Cu Sfinţii odih­neşte...” irmologic, adică mai repede. Aşadar, Stareţul îmi spune:

- Cântă „Cu Sfinţii odihneşte...”!

Eu, sărmanul, ştiam acest tropar aşa cum îl auzisem în lume pe la parastase. Nu ştiam cum se cântă irmologic în Sfântul Munte. De aceea am început să cânt pe larg.

- Cuuu Sfinţiiii...

Nu am apucat să termin, că m-am şi trezit cu o palmă de la Stareţ chiar în biserică. Am văzut stele verzi!

- Bre, aşa cânţi tu?, a strigat Stareţul la mine. Asta-i psal­modie la tine?

Părintele Efrem, care se afla în Sfântul Altar, a încremenit.

- Iertaţi-mă, Gheronda!, am răspuns eu.

- Ce-i ăsta? Parastas?

- Iertaţi-mă, Gheronda!

- Înşelatule! După ce se termină Liturghia, să stai la uşă cu capul plecat şi când trec ceilalţi, să le ceri iertare, ca un înşelat ce eşti.

După ce s-a terminat Liturghia, m-am împărtăşit şi am îngenuncheat la uşă.

- Iertaţi-mă, părinţilor, pentru că sunt înşelat!

- Da, eşti un înşelat!

- M-am înşelat, iertaţi-mă!

Atât de aspru se purta cu mine Stareţul! în realitate însă era un om binecuvântat; inima sa era plină de dragoste. Nu ne pedepsea din răutate sau cu patimă, ci ca să ne vindece de multa mândrie pe care o adusesem cu noi din lume.

Nu a trecut zi în care Stareţul să nu mă ocărască. Cu toate acestea însă, aşa cum am aflat de la alţii mult mai târziu, deşi în faţă mă ocăra, de îndată ce plecam, mă binecuvânta pe ascuns.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 234-236)