Ce ucenici mai deosebiţi aţi avut la linişte?

Am avut mai mulţi, dar cel mai sporit a fost fratele părintelui Cleopa, anume Gheorghe Ilie. Mi-aduc aminte că locuia în chilie cu alt frate bătrân, care nu ştia carte, şi era foarte tăcut şi nevoitor la rugăciune şi la post. Odată, pe când se rugau ei împreună seara, fratele Gheorghe şi-a croit două palme, singur, peste obraz, ca să-şi alunge somnul. Atunci bătrânul speriat, a sărit de la rugăciune şi a venit la mine, zicând că înebunit fratele Gheorghe şi nu mai pot citi pravila împreună. Dar eu i-am liniştit pe amândoi. În altă zi, lucram la vie cu fraţii. Seara l-am trimis pe fratele Gheorghe Ilie să pregătească masa. Când venim noi, găsesc pe masă un mic bileţel pe care scria: „Iartă-mă, părinte Paisie, plec pentru cinci zile să mă pocăiesc!” Mâncăm noi, ne facem pravila de seară şi ne culcăm. Pe la miezul nopţii mă pomenesc că bate cineva la geam. „Cine-i acolo?”, întreb. „Blagosloveşte părinte Paisie, sunt fratele Gheorghe păcătosul”. „Fratele Gheorghe este plecat pentru cinci zile la linişte, să se pocăiască!” i-am răspuns; apoi i-am dat drumul în chilie. Era obosit şi speriat. „Ce-ai păţit?” l-am întrebat. Iar el mi-a răspuns: „Am găsit o groapă în pădure şi mi-a venit în minte să stau acolo cinci zile ca să postesc şi să mă rog. Dar când citeam din Ceaslov rugăciunea de seară şi acatistul Sfinţilor Voievozi, am auzit un glas înfricoşat: „Ce faci aici?” Era vrăjmaşul! Atunci, de frică, repede am luat Ceaslovul şi nu ştiu cum am ajuns aici. Mă rog de mă iartă, părinte Paisie”. „Dumnezeu să te ierte, frate Gheorghe, i-am răspuns. Aşa păţesc cei ce fac orice lucru fără blagoslovenie!”

După ce a plecat fratele Gheorghe Ilie la Mănăstirea Sihăstria, mi-a trimis Dumnezeu alt ucenic bun, tot Gheorghe îl chema. Era din satul Flămânzi, a fost cioban la oi toată viaţa lui şi nu s-a căsătorit niciodată. Un bătrân minunat cu plete albe şi cu barbă. Prima întâlnire a fost într-o seară de iarnă. Pe când eram la vecernie, numai ce apare înaintea bisericii, desculţ, cu faţa senină, îşi ştergea picioarele de zăpadă. Eu atât pot să spun despre el, că mi-a fost ucenic la chilie opt ani de zile, că mă întrecea în toate, şi în post, şi în rugăciune, şi în smerenie şi nimic nu făcea fără blagoslovenie.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, Iaşi, pp. 14-15)