Mi-a povestit apoi părintele Paisie acestea: „Atunci când am intrat în schit la Cozancea, m-au dat în primire la un bătrân. Și la început postului mi-a spus bătrânul așa: «Măi băiete, tu n-ai să poți posti așa cum postesc călugării. Uite, este acolo în dulap un colăcel, te duci și în fiecare seară mănânci colăcelul acela și ai să faci metanii după putere, cât ai să poți». «Dar cât am să fac?» «Ai să faci până n-ai să mai poți».

Eu voiam un număr. Cum aveam puțină mândrie, am zis că: «Las’ că mănânc mai pe seară, nu mănânc acum. Cum postesc toți călugării, eu n-oi putea posti?» Eram cam ambițios în felul meu. Și nu trece mult și vine o foame și nu cu un colăcel, ci și patru-cinci dacă aș fi mâncat, tot nu mă săturam. Și dacă era de ascultare, cu colăcelul acela mă săturam. Și l-am mâncat și i-am spus părintelui. Și mi-a zis: «Apoi, dacă n-ai făcut ascultare! Acela a fost cu blagoslovenie și era destul. Dacă n-ai făcut ascultare, vezi?» Dacă îl mâncam pe acela ce era? Era blagoslovit, îmi ținea până a doua zi. Dar așa îmi era o foame de parcă nu mâncasem niciodată”.

Mărturie relatată de Maica M.

(Părintele Paisie Olaru, povățuitor spre poarta Raiului, în memoriam, Editura Trinitas, 2005, p. 317)