Viaţa lui Gheron Iosif Isihastul – 10: La Schitul Aghia Anna

Au făcut nişte improvizaţii şi astfel au pregătit locul acela pentru a putea fi locuit. Mai întâi au zidit o îngrăditură cu o poartă. Au stabilit din nou programul, potrivit căruia o jumătate de zi lucrau şi primeau vizitatori, iar după-amiază se linişteau, închizând intrarea.

Pe cel a cărui inimă este rănită de săgeţile acestei iubiri, nici o împrejurare, prilej sau pricină nu-l poate încătuşa sau robi.

– Să plecăm, Arsenie, să plecăm! Lipsa de grijă şi liniştea ni s-au împuţinat mult. Mergem în altă parte să ne nevoim ca necunoscuţi, să nu ne găsească uşor oamenii şi să ne lipsească de ceea ce noi pierdem şi de care ei nu-şi pot da seama.

Din spusele vechilor părinţi din Schitul Sfintei Ana, au aflat că există nişte peşteri lângă Schitul „Sfânta Ana Mică”. Acestea erau mai jos de sihăstria pururea-pomenitului Sava duhovnicul, spre mare. Acolo stătuseră cândva câţiva monahi ruşi şi se mai păstrau încă două bazine mici de apă. După ce au cercetat locul şi s-a dovedit a fi un loc potrivit şi liniştit, depărtat şi ascuns de mulţi, şi-au luat în spate neînsemnatele lor haine şi puţinele cărţi şi s-au stabilit acolo. Era iarnă, ianuarie 1938.

Începutul a fost, într-adevăr, foarte greu şi lipsit de mângâiere, deoarece chiar şi lucrurile cele mai de trebuinţă lipseau. Însă o încercare mare pentru Stareţ a fost lipsa Liturghiei, pentru că nu mai putea merge aproape deloc, mai ales dacă drumul era anevoios. Ostenelile cele multe, nevoinţele aspre, postirile prelungite şi atâtea altele izvorâte din râvna lui, pe care nu voia deloc să le micşoreze, au răpus şi au îmblânzit trupul său, care numai cu sila se mişca spre a se sluji. Părintele Arsenie purta tot greul, pentru că din fire era tare şi rezistent.

Au făcut nişte improvizaţii şi astfel au pregătit locul acela pentru a putea fi locuit. Mai întâi au zidit o îngrăditură cu o poartă. Au stabilit din nou programul, potrivit căruia o jumătate de zi lucrau şi primeau vizitatori, iar după-amiază se linişteau, închizând intrarea. Apoi au zidit într-o peşteră o biserică mică închinată Cinstitului Înaintemergător, unde puteau săvârşi Liturghie odată sau de două ori pe săptămână. Au curăţat şi cele două bazine pentru apă, le-au reparat şi au pus uluce pe stânci pentru a aduna apa. După aceasta au zidit o chilie mai mare din lemn, nuiele şi lut, pe care au împărţit-o în trei chiliuţe mici. Chilia au zidit-o în afară, pe cât a îngăduit locul, pentru ca spaţiul din interiorul peşterii să poată fi folosit ca o mică magazie.

Voi descrie aici condiţiile naturale şi înfăţişarea locului. Poate voi părea unora exagerat. Dar oricum ar fi, sunt nevoit să spun ceva despre subiectul acesta, de vreme ce ne-am referit la el. Cred că mediul unde locuieşte omul îl poate caracteriza cel puţin în parte, pentru că îl alege şi se nevoieşte acolo potrivit cu dispoziţia lăuntrică şi cu scopurile sale.

Fireşte, primul motiv pentru care s-a ales un loc cu o asemenea asprime a fost râvna dumnezeiască a Stareţului pentru osteneală. A contribuit însă şi un al doilea motiv, care a impus limitarea, şi acesta a fost nepotrivirea locului. Panta abruptă din înălţimea muntelui până-n mare nu avea alt loc mai larg, care să fie potrivit pentru a se aşeza şi a se construi ceva absolut necesar. Desele căderi de stânci au impus ascunderea în peşteri, dar numai în acelea unde exista destulă siguranţă. În cele trei chilii, în care era împărţită coliba noastră, stăteau Stareţul, părintele Arsenie şi preotul atunci când venea pentru Liturghie. Chiliuţele acestea erau foarte mici, atât de mici, încât cu osteneală se putea descurca în ele un om cu pretenţii limitate. Dimensiunile erau de 1,80 pe 1,50 de metri, iar în loc de uşă era o fereastră.

Bogăţia neagoniselii, care îl umple pe omul lăuntric de simţirea lui Dumnezeu, a redus la minimum diferitele necesităţi. Mintea care înoată în liniştea lipsei de grijă se depărtează, pe cât este cu putinţă, de grija multor lucruri materiale. De aceea, atunci când am mers la ei [hotărât] să rămân, în vara anului 1947, n-am găsit aproape nimic.

Dragostea de viaţă liniştită şi fără de grijă, precum şi roadele Duhului care se nasc din aceasta, i-au făcut de multe ori pe Părinţii noştri ca, pentru anumite perioade de timp, să uite legea solidarităţii şi a dragostei, pentru a nu se lipsi de dorita lor comuniune cu Dumnezeu: singuri cu El singur. Această limbă o cunosc doar cei ce au o experienţă personală practică, numai ei îi pot înţelege pe cei ce râvnesc această viaţă ostenitoare.

Acesta a fost motivul pentru care Bătrânii mi-au răspuns negativ la cererea de a rămâne lângă ei, pentru a deveni monah alături de ei.

– Nici locul, fiul meu, nu permite şi nici programul nostru nu îi îngăduie pe alţii aici, a fost răspunsul.

Nu mi-am pierdut însă curajul şi am repetat mai stăruitor rugămintea mea, până ce am smuls făgăduinţa că se vor ruga şi vor face ceea ce îi va lumina Dumnezeu. A doua zi, când după o aşteptare plină de nelinişte am primit consimţirea Stareţului de a rămâne, pentru mine, nevrednicul, s-a deschis pagina cea nouă a smeritei mele vieţi. Din clipa aceea, n-am mai avut îndoieli sau nedumeriri, şi m-am încredinţat cu desăvârşire că am aflat ceea ce doream de mult şi care era un vis mai îndepărtat al meu. Concluzia pe care am tras-o din învăţăturile Părinţilor pe care i-am citit şi din sfaturile orale ale Stareţilor a fost că sporirea în viaţa duhovnicească şi mântuirea depind întru totul de îndrumarea duhovnicească a unui bătrân experimentat. Nu ştiu dacă am exagerat în această părere a mea, însă această convingere m-a stăpânit atât de mult, încât mi-a fost cu neputinţă s-o înlocuiesc cu o altă teorie sau cu o viaţă monahală nedesăvârşită. De aceea am şi spus că mi s-a deschis noua pagină a vieţii mele.

Ostenelile, lipsurile, mediul aspru, şederea provizorie – căci pentru mine nu exista o chilie, cel puţin de două ori pe săptămână –, neobişnuinţa cu munca aspră, care pentru viaţa de acolo era lege, insuficienţa hainelor – eu neavând haine de iarnă cu mine – şi, în general, întreaga rânduială a locului şi toate condiţiile erau foarte aspre şi lipsite de mângâiere. Însă toate acestea nu-mi pricinuiau nici o îndoială, ci numai bucurie, însoţită de o frică ascunsă, ca nu cumva ceva din partea mea să-i facă pe Bătrâni să nu mă mai ţină lângă ei.

Lucram până la amiază la orice era nevoie, după care făceam Vecernia cu şiragul de metanii, fiecare separat, iar apoi puţină citire. Apoi ne adunam pentru prânz, care era mai degrabă cină. La sfârşit luam binecuvântare de la Stareţ şi mergeam la chiliile noastre să ne odihnim. După odihnă, pregăteam ce era nevoie pentru a doua zi, apoi fiecare mergea la chilia sa pentru rugăciune şi priveghere până la miezul nopţii. Dacă urma să se facă Liturghie, aceasta se săvârşea după miezul nopţii, iar dacă nu, atunci se făcea citire duhovnicească. Nouă, tinerilor, ni se îngăduia ca în această vreme să mergem la Stareţ ca să ne spunem gândurile şi să ascultăm sfaturile lui.

Stareţul nostru era profund, gânditor şi experimentat. Nu avea nevoie să întrebe pentru a ne analiza problemele şi a răspunde. Eu mă miram cum ştia atât de amănunţit ce aveam înlăuntrul meu, lucruri pe care şi eu însumi cu greutate aş fi putut să le descriu. Încă din prima zi când am mers la el, mi-a explicat în amănunt sensul vieţii duhovniceşti. Mai ales, încerca să-mi explice problema Harului, ca problemă principală ce trebuia să ne preocupe, pentru că fără el omul nu poate izbuti nimic. Încet-încet, am început să „prind” sensul cuvintelor lui, ajutat şi de citirile şi de sfătuirile de mai înainte. În practică însă, nu cunoşteam felul acestei lucrări.

O perioadă am stat împreună, după care Stareţul a părăsit chiliuţa sa şi s-a retras mai departe, cam la 200 de metri, în altă chilie, pe care i-o pregătisem eu însumi. Într-o zi, după ce am mâncat, când i-am pus ca de obicei metanie ca să merg la chilia mea mi-a strâns mâna şi mi-a spus zâmbind:

– În seara asta îţi voi trimite un pacheţel. Ia aminte să nu-l pierzi!

N-am înţeles la ce s-a referit, nici nu m-am gândit prea mult la asta, ci am plecat. După odihnă, ca întotdeauna, am început privegherea şi m-am pregătit, aşa cum îmi arătase, să-mi încep rugăciunea, ţinându-mi, pe cât puteam, mintea să nu rătăcească. Uitasem cu desăvârşire ceea ce-mi spusese despre pacheţel.

Nu-mi aduc aminte cum am început, dar ştiu bine că n-am apucat să rostesc de multe ori Numele lui Hristos, că inima mi s-a şi umplut de dragoste faţă de Dumnezeu. Deodată am început să rostesc Rugăciunea cu atâta uşurinţă, încât nu mă mai rugam, ci mă minunam foarte mult de această revărsare de dragoste. Doream să-i îmbrăţişez şi să-i sărut pe toţi oamenii şi toată zidirea şi, în acelaşi timp, cugetam atât de smerit, încât simţeam că sunt sub toate făpturile. Însă plinătatea şi flacăra dragostei mele erau pentru Hristos, pe Care-L simţeam prezent, dar nu-L puteam vedea, ca să cad la preacuratele Sale picioare şi să-L întreb cum pârjoleşte atât de mult inimile şi totuşi rămâne ascuns şi necunoscut. Aveam atunci o încredinţare lăuntrică că acela era Harul Duhului Sfânt şi că aceea era Împărăţia Cerurilor, despre care Domnul nostru spune că este înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21), şi ziceam: „Doamne al meu, să rămân aşa şi nu-mi mai trebuie nimic altceva”. Starea asta a ţinut destulă vreme, dar încet-încet, am revenit la starea de la început, aşteptând cu nelinişte şi cu nerăbdare să vină vremea potrivită să merg la Stareţ, ca să-l întreb ce fusese ceea ce mi se întâmplase şi cum de se petrecuse.

Era în jur de 20 august şi era lună plină. Am alergat la Stareţ şi l-am găsit umblând prin mica lui curte. De îndată ce m-a văzut, a început să zâmbească şi, înainte de a-i pune metanie, mi-a spus:

– Ai văzut ce dulce e Hristosul nostru? Ai înţeles, prin lucrare, ce este aceea de care întrebai cu stăruinţă? Acum sileşte-te să faci acest Har proprietatea ta şi să nu ţi-l fure trândăvia!

Atunci am căzut la picioarele lui şi i-am spus cu lacrimi:

– Părinte, eu, cel mai nevrednic decât toată zidirea, am cunoscut Harul şi dragostea lui Hristos şi am înţeles acum cât de mare este îndrăzneala Părinţilor la Dumnezeu şi puterea rugăciunilor lor.

Când i-am spus în amănunt ce mi s-a întâmplat şi când l-am întrebat cum de s-a petrecut asta, el, din smerenie, a evitat să-mi răspundă. A adăugat numai atât:

– Dumnezeu S-a îndurat şi te-a miluit, arătându-ţi ca arvună Harul Său, ca să nu te îndoieşti de spusele Părinţilor şi să nu te împuţinezi cu sufletul.

Atunci am înţeles sensul obiceiului obştesc de a cere rugăciuni unul de la altul: „Părinte, roagă-te pentru mine!”, „Părinte, fă şi pentru mine vreo rugăciune!”, „Părinte, adu-ţi aminte şi de mine în rugăciunea ta!”.

Desigur, multe sunt chipurile în care creştinii cer ajutorul Drepţilor în nevoile lor şi fiecare primeşte răspunsul potrivit cu credinţa sa. Însă, ca un om duhovnicesc să simtă ce trebuinţă are un suflet, a cărui stare o cunoaşte cu siguranţă, şi să spună poruncitor: „Mergi şi roagă-te, ca să primeşti ceea ce-ţi voi trimite, ceea ce-ţi trebuie!”, să ştie ce trimite şi să ştie dacă acela a primit cele trimise, acestea toate depăşesc limitele firescului şi aparţin celor care au ajuns la starea „mai presus de fire”.

Nu era prima dată când primeam mângâiere pentru rugăciunile Stareţului. Şi să nu-mi spună nimeni că e firesc ca ucenicii să simtă binecuvântarea stareţului lor. Desigur, este şi aceasta, şi fericiţi sunt cei ce au credinţă în părinţii lor duhovniceşti şi se acoperă, într-adevăr, cu rugăciunea lor. În cazul nostru însă s-a petrecut altceva, ceva mai înalt şi mai însemnat. Altceva este ca ucenicul, cu credinţa şi evlavia sa, să primească în chip tainic ajutorul Harului în clipe şi situaţii obişnuite. În felul acesta se izbăveşte de primejdii şi de greutăţi şi primeşte înştiinţare de la Dumnezeu în diferite situaţii încurcate şi simte, în general, o oarecare binecuvântare tainică, care îl păzeşte de orice rău. Aceasta o simte cel ce se supune, chiar şi în mod simplu, chiar şi fără să ştie, stareţului său, şi care, auzind spusele ucenicului referitoare la acestea, se minunează într-adevăr de binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar altceva este ca însuşi stareţul să trimită, ca cel ce are stăpânire, Harul şi binecuvântarea la ucenicul său sau altundeva, cât şi oricând vrea, cu înştiinţare şi din iniţiativa sa. Lucrul acesta este propriu numai celor cu adevărat oameni duhovniceşti, acelora care, după Pavel, „pe toate le judecă şi niciodată nu sunt judecaţi” (I Cor. 2, 15). „Duhul, spune Domnul nostru, suflă unde voieşte, dar nimeni nu ştie de unde vine şi încotro se duce” (Ioan 3, 8). Astfel sunt şi cei ce au „duhul şi mintea lui Hristos” (I Cor. 2, 16).

N-a fost prima oară când pururea-pomenitul Stareţ ne mângâia şi ne încredinţa lăuntric. Situaţia de după război, precum mulţi îşi aduc aminte, nu era bună nici pentru monahii ce trăiau afară de mănăstire, precum eram noi, căci existau greutăţi în ceea ce priveşte cele necesare traiului. Obişnuitele rucodelii nu mai erau căutate şi nici banul nu circula uşor. De aceea, numai prin muncile grele ne procuram cele necesare traiului, mutându-ne din loc în loc. Am adunat măsline sau alune pe la mănăstiri, am mers la culesul strugurilor, la cultivatul grădinilor, ori la alte munci asemănătoare, până ce s-a restabilit situaţia, după care iarăşi am început lucrul nostru de mână. În această perioadă când munceam în afară, mergeam şi eu cu alţi fraţi, ucenici ai altor bătrâni pustnici, la diferite mănăstiri. Acolo găseam de lucru, dar uneori întârziam mult în acel loc şi mă aflam departe de Stareţ. Această situaţie a fost puţin cam grea pentru mine şi mă obosea mult, pentru că abia îl cunoscusem pe Stareţ şi nu fusesem încă întărit pe temelii tari, nici nu mă obişnuisem bine cu duhul athonit. Ori de câte ori se întâmpla să fiu foarte obosit, încât să mi se împuţineze răbdarea sau nedumerirea să-mi ajungă la culme, chiar atunci îmi venea câte o scrisoare de la Stareţ. În ea găseam descrisă starea mea sufletească, de ce şi de unde proveneau problemele care mă preocupau. Şi, lucru ciudat, chiar înainte să deschid scrisoarea, lăuntrul meu se schimba şi toate mâhnirile mele dispăreau, umplându-mă de bucurie duhovnicească. Şi nu mă mai preocupa nimic din cele ce cu puţin mai înainte mă chinuiau şi mă apăsau. Aceasta mi s-a întâmplat de câteva ori şi fără să primesc vreo scrisoare, numai prin simţirea prezenţei Stareţului într-un chip mai presus de fire. Iar asta o simţeam de fiecare dată când se apropia de mine, într-un mod ce nu putea fi tăgăduit.

Poate ceea ce povestesc pare greu de înţeles sau exagerat pentru cei care nu cunosc această limbă [duhovnicească], dar ar fi o greşeală să ascund adevărul ca să plac unora şi să nu arăt realitatea despre felul cum gândesc şi lucrează oamenii lui Dumnezeu. Stareţul cunoştea starea lăuntrică a fiecăruia dintre noi şi ne explica amănunţit cum şi pentru ce ni se întâmplă anumite stări, precum şi modul vindecării şi al eliberării de ele, fie că erau gânduri, fie lucrări ale patimilor sau lucrări ale Harului. Era plin de Harul lui Dumnezeu, pe care îl revărsa din belşug, din prisosinţa inimii sale, fără meşteşug, osteneală sau prefăcătorie, ci într-un mod simplu şi convingător, din vistieria experienţelor şi a nevoinţelor sale. Din acestea, el dăruia fiecăruia dintre noi potrivit cu ceea ce ne preocupa, iar sfaturile sau învăţăturile care depăşeau capacitatea de absorbţie a ucenicului, el le completa cu rugăciunea sa. Pururea-pomenitul avea un obicei peste care nu trecea: să nu facă nimic fără rugăciune şi fără vestire. Din această pricină, nici nu primeam imediat răspuns atunci când îl întrebam despre ceea ce intenţionam să facem.

Ca şi la Sfântul Vasile, aşa şi acolo, la peşteri, aveam greutăţi atât din pricina locului strâmt, cât şi datorită simplificării modului de viaţă. Adică, cu o deosebită grijă, Stareţul evita lărgimea şi odihna. Singura rânduială a vieţii noastre era improvizarea, temporarul, ieftinul şi orice se putea procura cu grijă puţină şi cu mijloace simple. Stareţul se depărta de tot ceea ce împovăra, dând valoare vieţii programate, şi de aceea ţinea cu acrivie rânduielile, insistând ca ele să fie respectate.

Uneori, când se întâmpla să aducem vorba despre pogorământ, de dragul celor care nu puteau „cuprinde” scopul nostru, răspundea foarte potrivit atât din experienţa personală, cât şi din apoftegmele Părinţilor, pe care le înţelesese în amănunt şi le pusese în practică. Fire blândă, paşnică şi compătimitoare faţă de aproapele, era necruţător şi aspru faţă de sine, ajungând până la o limită de necrezut. Aceasta s-a datorat şi stăruinţei lui de a păstra râvna de la început până la apusul vieţii sale.

Nevoinţele aspre din tinereţea sa, neîncetatele lipsuri la care se supunea, cât şi celelalte suferinţe pricinuite de locurile foarte strâmte, unde-i plăcea să trăiască, precum şi neîngăduirea nici celei mai mici odihne aduse de anumite metode simple ce ar fi putut să-l mângâie, toate acestea au agravat starea sănătăţii lui într-o aşa măsură, încât arăta foarte îmbătrânit şi epuizat înainte de vreme. I s-au vătămat picioarele atât de mult, încât nu putea aproape deloc să stea drept sau să umble, decât numai pe mici distanţe şi cu întreruperi. Tot trupul lui era umflat, o umflătură ce se mărea şi scădea. El ne spunea că are albuminurie. Uneori, când se tăia la mâini, în loc de sânge ieşea apă. Chiar şi puţină osteneală îi pricinuia dificultăţi de respiraţie. Însă, în fiecare zi ţinea cu stricteţe dieta sa, aşa cum se obişnuise la început, respectând-o orice s-ar fi întâmplat. Nu concepea să ia masa la altă oră decât la cea rânduită. Am văzut, de asemenea, cât se chinuia atunci când îl durea trupul şi nu putea dormi la ora sa obişnuită.

Mai târziu, când a venit fratele Efrem, iar după aceea, Haralambie, am încetat şi noi să mai lucrăm pe la alte mănăstiri şi am început lucrul de mână. Atunci am început să ne gospodărim puţin, pentru că, dacă aş încerca să spun cum i-am găsit când am mers prima dată la ei, este cu neputinţă să fiu crezut de cei din generaţia de azi. Lipsa oricărui lucru de la chilia noastră era uşor de suportat, datorită cumpătării Stareţului, pe care încercam să-l urmăm după putere. Însă, în privinţa chiliilor, nu putea încăpea iconomia, fiindcă nu existau deloc, ci trebuia să le zidim noi. Nu îndrăznesc să descriu dimensiunea acestei sarcini, pentru că mă tem ca nu cumva să mi se întâmple din nou. În ce condiţii şi cu ce mijloace am construit această locuinţă improvizată, ştie numai Dumnezeu. Astfel de lucrări, în condiţii nespus de grele, le poate face numai râvna de început a acelor tineri, cărora Harul dumnezeiesc le-a acoperit ochii şi le-a îmbătat inimile pentru Dumnezeu, încât să ajungă „surzi şi muţi”, după cum spune Psalmistul. Bătrânii, în afară de posturile rânduite de Biserică, aveau şi rânduielile lor personale, făcute pentru a se nevoi mai mult. Obiceiul acesta l-au urmat şi în peşteri, unde am stat şi noi, cu deosebirea că nu ne îngăduiau să-l urmăm şi noi, cei tineri. Fratele Haralambie nu venise încă atunci când eu împreună cu cel mai tânăr frate [din obşte] am silit mult pe Stareţ să ne îngăduie să urmăm şi noi programul lor. A început Postul Mare şi tipicul nostru cerea cu asprime tăcere, în afară de Sâmbătă şi Duminică, precum şi post aspru, care în fiecare an se schimba. În acea vreme, rânduiala era următoarea: 25 de dramuri (adică 75 de grame) de făină obişnuită, cu sare, pe care o fierbeam cu puţină apă într-o cutie de conserve. Asta se făcea după Vecernie, la ceasul al nouălea bizantin (adică cu trei ore înainte de apusul soarelui). Sâmbăta şi Duminica era mâncare la trapeză, dar pâinea era iarăşi cu măsură, nu atât cât am fi vrut fiecare. Rânduiala aceasta a fost pentru Postul Mare din anul acela. După ce l-am silit pe Stareţ, iar el a consimţit, să urmăm şi noi acelaşi tipic ca şi ei, zburam de bucurie. Am început nevoinţa noastră din miercurea primei săptămâni a Postului. Toate au mers bine până aproape în săptămâna a cincea, când epuizarea s-a făcut foarte simţită. Spre sfârşitul acestei săptămâni, într-o dimineaţă, nu ne-am mai deşteptat la ora obişnuită, cu toate că părintele Arsenie ne-a bătut în fereastră. Stareţul a întrebat de ce nu ne vede mişcându-ne pe afară ca de obicei, iar părintele Arsenie i-a răspuns că suntem bolnavi şi de aceea nu ne putem scula.

– Nu, Arsenie, nu fi naiv! i-a spus. N-au nimic. Dă-le numai puţină pâine şi îndată se vor face bine, fără nimic altceva.

Şi într-adevăr, imediat ce am luat acest „medicament”, ne-am făcut bine. Astfel am învăţat să rămânem la măsurile noastre şi să nu ne avântăm la cele peste măsură.

Nu voi uita acele zile care, cu adevărat, au constituit perioada de aur a vieţii mele. Cu câtă nostalgie cuget la ele şi cât aş vrea – dacă s-ar putea – să retrăiesc acele clipe liniştite şi fără tulburare! Spre astfel de viaţă liniştită şi fără tulburare zburda sufletul nostru tânăr şi nevinovat, la sânul unei adevărate afecţiuni şi ocrotiri părinteşti. Prin grija Stareţului, roadele liniştirii şi simţământul siguranţei pe care-l simţeam, ne înştiinţau şi ne încredinţau de o continuare fără primejdii şi cu izbândă. Altceva este să te nevoieşti şi să încerci ajutat de o bună intenţie şi de o cunoaştere ce provine din studiu, şi altceva e să stai aproape, alături de un maestru şi profesor care, ca să zic aşa, îţi supraveghează toate mişcările.

Era uimitor faptul că, deşi pururea-pomenitul Stareţ nu avea nici o iscusinţă deosebită pe care să o fi dobândit din cunoaşterea lumească, putea lesne să se facă înţeles orice ar fi vrut să explice. De asemenea, sensurile Scripturii şi ale Părinţilor le înţelegea pe deplin. Iar aceasta se vede şi din puţinele scrisori pe care le-au publicat fraţii Mănăstirii Filotheu în cartea Mărturii din viaţa monahală. Când cineva dezleagă o nedumerire sau răspunde la o întrebare în general, poate spune adevărul, dar, de multe ori, cu greutate încredinţează lăuntric şi convinge, fiindcă înţelesurile nu sunt foarte clare.

Însă, în cazul Stareţului se întâmpla ca el, cel ce explica, să lămurească în amănunt, în afară de ceea ce era întrebat, şi ceea ce nu putea cel interesat să formuleze, din pricina lipsei lui de experienţă. Atunci dascălul îi pune degetul pe semnul cuielor şi, cu dovezi vii, îi limpezeşte toate punctele întunecate ale întrebării sau ale nedumeririi. Chiar şi acolo unde ucenicul se îngreuia din pricina puţinei credinţe, Stareţul îl aducea la deplina înţelegere, alungându-i chiar şi cea mai mică îndoială, cu puterea Harului luat din prisosul său. Atunci aceia strigau bucuroşi: „Veniţi, am aflat pe Cel de care însetam, despre Care a scris Moise în Lege şi Proorocii” (Ioan 1, 45).

Nici asprimea programului, nici lipsa celor mai necesare lucruri, nici greutatea şi lipsa de mângâiere a locului, nici ostenelile istovitoare pentru întreţinerea a şase-şapte persoane nu ne-au împuţinat râvna, pentru că Harul dumnezeiesc şi rugăciunile Bătrânilor ne vesteau lăuntric. Însă firea pământească a cedat şi s-a făcut o realitate cuvântul Domnului: „Duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Mt. 26, 41). Aveam din ce în ce mai des hemoptizii şi hemoragii ale stomacului, însă dorinţa fierbinte şi simţirea Harului care însoţeşte lupta cea bună, acopereau aceste neputinţe, avându-l ca model pe Stareţ, care pe toate le vedea prin credinţă şi nu prin raţiune. În această mică experienţă a vieţii noastre trăită sub purtarea de grijă a Stareţului, repetatele ajutoare ale bunătăţii dumnezeieşti, necontenitul acoperământ tainic al Harului şi neîntreruptul simţământ al siguranţei în toate, ne-au făcut să credem şi să ne convingem că reuşita în viaţa monahală depinde în cea mai mare măsură de ajutorul povăţuitorului duhovnicesc şi de „cel ce are urechi de auzit…” (Mt. 11, 15). Desigur, această judecată a noastră nu are nimic deosebit, nici nu este vreo nouă descoperire, ci este numai o adeverire a tradiţiei şi a liniei Sfinţilor Părinţi. Şi fericit este ucenicul „care va păzi acestea şi va pricepe milele Domnului” (Osea 14, 10).

Cu mare greutate, după cum am mai spus, am îmbunătăţit puţin locul şi, în general, viaţa, dar ne lipseau încă multe. Până să ne putem organiza mai bine, ni s-a înrăutăţit starea sănătăţii. Stareţul a fost răpus de boală şi orice mişcare o făcea cu mare greutate. Cu toate acestea, îi plăcea să lucreze şi nu se oprea deloc în ceasurile în care îi îngăduia programul. Pe atunci, lucrul nostru de mână era sculptarea de cruciuliţe. Stareţul le lucra cu multă uşurinţă şi cu repeziciune, după ce noi îi pregăteam materialul. Stătea singur în coliba sa, pe care i-o zidisem puţin mai departe de noi. După-amiaza mergeam la el, după care fiecare se ducea la chilia sa.

Locul unde locuiam era depărtat şi liniştit, însă foarte expus vânturilor. Frigul era aspru, fapt pentru care l-am silit pe Stareţ să primească să-i băgăm o sobă care să-i dea puţină căldură. Eu însumi am luat măsură şi am pregătit materialele. Voiam s-o fac din tablă tencuită cu lut pe dinafară şi pe dinăuntru. M-am pregătit pentru ziua următoare, aşa cum ne sfătuisem de cu seară. Dimineaţă am adunat sculele şi materialele şi am mers undeva în apropiere ca s-o fac, după care s-o aşez. Am pus metanie Stareţului, ca întotdeauna, şi am început lucrul. Afară timpul era frumos. Abia am apucat să măsor şi să tai bucăţile necesare, că deodată timpul s-a schimbat. Mai aveam încă şi o greutate ciudată în orice voiam să fac. Sufla un vânt neobişnuit, care nu se îndrepta spre nici o direcţie, ci numai ridica toate peste mine şi-mi aducea în faţă orice găsea în acel loc, scânduri, table, hârtii şi nisip. Într-un chip ciudat mi-au dispărut şi sculele, rostogolindu-se mai departe de mine, deşi locul nu era aşa de înclinat. Cuiele se îndoiau fără să înţeleg de ce, numai la o uşoară lovitură, burghiele se rupeau, bucăţile pe care le făcusem, măsurându-le şi tăindu-le cu exactitate, nu se mai potriveau. La început n-am dat importanţă şi mă grăbeam să readuc lucrurile la locul lor şi să continui. Peste puţin timp însă a devenit foarte clar că ceva se întâmpla. M-am oprit pentru că eram epuizat, degetele îmi erau zdrobite, iar înlăuntrul meu o tulburare ciudată îmi pricinuia mânie, zăpăceală şi nerăbdare. „Curios lucru! îmi spun. Ceva se întâmplă…”. Între timp şi vremea s-a stricat, fapt care m-a silit să întrerup lucrul. Lucrarea aceasta cerea două sau cel mult trei ore de lucru. Chinuindu- mă acolo, au trecut mai mult de şase ore. Am lăsat totul şi am mers la Stareţ. Atunci mi-am adus aminte ce-mi spusese Stareţul în dimineaţa aceea, nişte cuvinte pe care eu nu le luasem în seamă. „Haide să vedem! – mi-a spus. Vei face ceva azi?”. N-am dat importanţă la sensul acestor cuvinte, ci numai m-am gândit că le-a spus pentru ca să mă smerească, căci eram priceput în meseria asta. Cred că m-am mândrit nădăjduind că voi termina mai repede şi mai bine de cum credea Stareţul. Şi era şi faptul că mă bucuram că pot să-l odihnesc îngăduindu-mi să-i pun căldură, şi asta numai mie.

Am mers, aşadar, la Stareţ, am bătut la uşă, iar el mi-a deschis. Văzându-mă tulburat, a început să zâmbească.

– Gheronda, îi spun, ce se întâmplă? De ce mi-ai spus de dimineaţă cuvintele acelea? Doar ştii că pentru mine asta era o jucărie.

– Dar tu ce spui că a fost? m-a întrebat el.

– Ispită, i-am răspuns, lucrare satanică.

– Aşa a fost, mi-a zis iarăşi Stareţul. Şi ascultă ca să afli ceea ce ţie ţi se pare o taină. Astă-noapte, pe când mă linişteam şi mă rugam, l-am văzut pe satana că mă ameninţa, spunându-mi că mă va împiedica şi-mi va aduce ispită în hotărârea pe care am luat-o. Atunci I-am spus Domnului: «Doamne al meu, nu-l împiedica, ca să-i arăt cât Te iubesc, suferind frigul cât vei voi Tu». Acesta a fost pricina, fiule, pentru care s-au făcut toate acestea, ca să nu am căldură curând, precum doreaţi voi să-mi pregătiţi”.

Când am auzit acest amănunt şi am cugetat la tainele Proniei dumnezeieşti, care le lucrează prin legea duhovnicească, am rămas uimit şi-mi spuneam în tăcere: „Mare eşti Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale” (fragment de rugăciune din Slujba Aghiasmei Mari). Această întâmplare m-a ajutat să înţeleg puterea cuvintelor Bătrânilor care, aşa cum spun Avva Pimen şi Avva Dorotei, ascund înlăuntrul lor puterea şi lucrarea Harului, ca dovadă a lucrării şi a experienţei lor personale. Amândoi aceşti luminători, precum şi mulţi alţi Stareţi sfinţi, îşi sprijineau învăţăturile şi sfaturile lor mai degrabă pe textele Sfinţilor Părinţi decât pe Sfânta Scriptură, învăţături care, în esenţă, sunt însăşi Scriptura tălmăcită potrivit duhului tradiţiei patristice.

În ciuda asprimii programului pe care-l aplica Stareţul în locul acela, el arăta multă compătimire şi dragoste faţă de aproapele, faţă de neputincioşi şi săraci, fie ei monahi sau mireni. Îmi aduc aminte că avea grijă permanent de câţiva bătrâni neputincioşi de la Karoulia, trimiţându-le adesea cele de trebuinţă, şi mai ales mâncare gătită. Milostivirea sa, ca prim rod al unui suflet iubitor de Dumnezeu, şi credinţa, ca o fortăreaţă nebiruită, erau pricinile pentru care nu lăsa nimic în smeritele noastre colibe. Iar noi, ca nişte neştiutori, cu greu am înţeles că lucrul acesta este o dovadă a credinţei. Dădea la toţi cei care cereau de la el orice se afla la noi, nouă lăsându-ne doar nădejdile. Dar în felul acesta, ne-a ajutat să ne lăsăm în purtarea de grijă a lui Dumnezeu izvorâtă din credinţă. Iar lucrul acesta ne-a ajutat foarte mult în viaţa noastră de după aceea.

Când ne întorceam de la vreo slujire şi-i povesteam despre vreo nenorocire sau încercare, pe care o auzisem sau o văzusem la cineva, Stareţul plângea, iar dacă mânca, întrerupea mâncarea. Iar dacă cineva ne făcea vreo binefacere directă sau indirectă, el n-o uita niciodată, ci căuta chipuri sau pricini să dea înapoi totdeauna mai mult. Însă recunoştinţa şi compătimirea sa faţă de cei care ne făceau bine, le completa întotdeauna cu rugăciunea. Ore întregi se ruga cu lacrimi pentru lume, împărtăşindu-se cu adevărat din durerea omenească şi mai ales din cea a persoanelor cunoscute lui care cereau rugăciune. Câteodată, când îl vedeam că suferă şi îl întrebam ce se întâmplă, el ne răspundea cu durere că cutare persoană cunoscută nouă suferă şi cere ajutor.

Uneori, când îl întrebam din curiozitate despre legea înrâuririi, adică cum se poate ca un suflet să comunice cu o altă persoană îndepărtată, atunci, pe moment, evita să ne explice, din pricina curiozităţii noastre. Altădată însă, când se ivea acelaşi subiect, pentru a ne întări duhovniceşte, ne ajuta să înţelegem acest lucru după măsurile micimii noastre. Împreună cu noi era şi părintele Atanasie, fratele după trup al Stareţului, care, mai mult decât toţi, ne-a ajutat la treburile şi la nevoile obştii. Ca să evite contactele şi întâlnirile cu oamenii, dar şi arşiţa zilei, având aproape întotdeauna traista în spate, pornea ori foarte de dimineaţă, ori – cel mai adesea – spre seară, ca să meargă noaptea. Şi lucrul acesta se întâmpla mai ales vara. Odată am rămas uimit când am văzut că Stareţul îl aştepta cu un deosebit interes tocmai în ceasul în care venise, ştiind ce a adus şi care era starea lui.

Altădată am insistat mult să aflu chipul în care este înştiinţat şi mi-a spus următoarele:

„Ţi-aş dori ca mai degrabă să simţi, decât să afli aceasta prin intermediul cunoaşterii. Dar dacă insişti, ascultă: stăteam aici la fereastră în genunchi, în zdrenţele mele, şi rosteam Rugăciunea. Deodată însă, aşa cum îmi ţineam mintea în lucrarea Rugăciunii – în care Harul dumnezeiesc lucrează cu dumnezeiasca lui luminare –, lumina s-a înmulţit şi mai mult, iar mintea mea a devenit atât de cuprinzătoare, încât m-am făcut cu totul luminos şi vedeam tot locul nostru unde stăteam, de la Katunakia până la mănăstiri, jos, şi chiar până la Dafni. Vedeam încă şi înapoia mea, şi nimic nu-mi era acoperit şi necunoscut. Însă lumina aceea nu era ca această lumină firească pe care o dă soarele, sau ca cea artificială, pe care o fac oamenii, ci era o lumină minunată, albă, imaterială, care nu luminează doar în exterior, precum cea naturală, care înlesneşte celor ce au ochi să vadă în afară. Ci lumina aceasta se află şi înlăuntrul omului, simţind-o ca pe propria sa respiraţie, umplându-l precum mâncarea şi răsuflarea, uşurându-l de greutatea firească şi schimbându-l, astfel încât să nu mai ştie dacă are trup şi greutate sau este mărginit în vreun fel. Atunci, ne spunea, l-am văzut pe Atanasie că vine spre noi, pe cărarea dinspre Mănăstirea Sfântul Pavel, înhămat cu traista lui cea mare, şi l-am aşteptat până ce a ajuns la noi. Îi vedeam toate mişcările: unde stătea să se odihnească sau unde îşi sprijinea traista, la izvorul Schitului Sfintei Ana, la moara unde s-a oprit şi a băut apă şi până ce a ajuns la poarta noastră, unde, luând cheia să deschidă, a intrat înăuntru şi a venit înaintea mea şi mi-a pus metanie. Dar de ce v-a uimit lucrul acesta? Când mintea omului se va curăţi şi se va lumina – pe lângă lumina sa proprie, fără adăugirea Harului dumnezeiesc, cu care vede de departe pe diavoli, precum spun Sfinţii Părinţi –, atunci primeşte pe deasupra şi luminarea Harului dumnezeiesc, care poate rămâne permanent în ea, răpind-o în contemplaţii şi vedenii, cum şi cât ştie el (Harul). Însă şi omul însuşi, când vrea să vadă sau să afle ceva ce-l interesează, să ceară aceasta în rugăciunea sa, iar Harul îi va împlini cererea. Cu toate acestea, cred că cei evlavioşi evită să ceară lucrul acesta, în afară de mare nevoie. În tot cazul, «Domnul face voia celor ce se tem de El şi ascultă rugăciunea lor» (Ps. 144, 19)”.

***

Stareţul accentua adeseori însemnătatea privegherii, ca cea mai practică metodă în viaţa duhovnicească, absolut necesară în toate cele trei stadii ale nevoinţei. La începutul acesteia, în primul stadiu, în perioada de curăţire, monahul aplică toate metodele lucrării practice. Aşadar, atunci când începătorul se nevoieşte cu osteneli trupeşti, nevoinţa cea mai binefăcătoare pentru îmblânzirea patimilor şi a păcatului cu fapta este privegherea. Aceasta ajută mai ales în cazul mişcărilor împotriva firii, pe care de multe ori le întăreşte şi vigoarea trupului, care în mod firesc prisoseşte în oamenii tari. Nici o altă nevoinţă nu aduce atât de mult folos ca înfrânarea de la somn. Cu adevărat, privegherea topeşte trupul, ne spunea pururea-pomenitul.

Privegherea este absolut necesară şi în starea a doua, numită luminare, după ce au căzut zidurile Ierihonului, cu Harul şi cu mila Hristosului nostru. În stadiul acesta a fost biruită deja „legea necesităţii” şi s-a desfiinţat pentru totdeauna tirania poftei şi a patimilor ce o însoţesc. Atunci, cu alte cuvinte, simţurile dobândesc buna-rânduială şi se supun minţii, fără încuviinţarea căreia nu se ating de nimic. Omul a părăsit, într-un anumit fel, starea de păcat cea împotriva firii, când, aşa cum spun Părinţii noştri purtători de Dumnezeu, a fost biruită firea. Atunci, lucrarea privegherii se consideră absolut necesară, deoarece cu ajutorul ei mintea cea iubitoare de Dumnezeu, prin ale ei suspine negrăite din timpul privegherii şi prin rugăciunile făcute cu adâncă smerenie, va primi continuu luminoasele înţelegeri şi mângâieri, cele prin Harul Preasfântului Duh, Cel de viaţă făcător.

Dar şi cei care, cu Harul şi mila Preabunului nostru Stăpân Iisus Hristos şi a Preabinecuvântatei Sale Maici, au străbătut această preasfântă cale de mijloc şi au pus piciorul pe a treia parte a drumului, ajungând spre „sfârşitul cel neajuns” al odihnei şi al dragostei – care, din păcate, totdeauna sunt puţini – nu se despart de binecuvântata priveghere. La aceştia, ea se săvârşeşte fără osteneală, făcându-li-se mai degrabă nedezlipită, datorită necurmatului duh de rugăciune ce-i stăpâneşte.

Însuşiri specifice ale sufletului purtător de Hristos nu sunt numai mişcările nepătimaşe, ci, mai ales, necurmarea rugăciunii. Dar, un astfel de om duhovnicesc, care se roagă neîncetat, cum poate să-i ajute pe ceilalţi fără să întrerupă rugăciunea, prin bunăvoinţă sau prin putere? Dumnezeu ştie. Un om ca acesta, uneori este aşezat de Pronia dumnezeiască ca povăţuitor sau ca stareţ în comunităţile monastice. Alteori, el trăieşte în simplitate şi neştiut de nimeni, pentru că astfel a dorit el însuşi şi aşa i-a dat şi Dumnezeu. El îşi întoarce atenţia către plinătatea credincioşilor şi a Bisericii şi se roagă zi şi noapte pentru ei, ridicând durerea tuturor oamenilor. Se mâhneşte cu cei ce se mâhnesc şi „pătimeşte cu poporul lui Dumnezeu” (Evr. 11, 25), aşa cum porunceşte legea dragostei. Fericită este societatea şi generaţia care se îmbogăţeşte cu astfel de Atlaşi, ce stau mai degrabă între Cer şi pământ, iar nu pe pământ.

La Schitul Sfânta Ana Mică, atât eu, cât şi iubitul şi de acelaşi suflet frate Efrem, cel mai mic de vârstă şi cu o educaţie aleasă, nu ca mine, un ţăran necioplit, eram luptaţi de somn, nu numai din pricina legilor fireşti, ci şi din înrâurirea ispititorului, care se împotriveşte celui ce vrea să se nevoiască. Eram atunci la maturitate, la vârsta cea mai frumoasă. Programul şi pilda Bătrânilor, care nu cedau deloc în ciuda tuturor ostenelilor, cu toate bolile ce-l chinuiau necontenit pe Stareţ, ne-au întărit râvna. Odată, pe când lupta împotriva somnului se înteţise foarte mult, dar acesta nu ceda deloc cu toate meşteşugirile născocite de noi, l-am întrebat pe Stareţ dacă i s-a întâmplat şi lui lucrul acesta, când, cât a durat şi ce a făcut. Atunci el ne-a spus:

„Mă tem să povestesc, ca nu cumva să-mi revină starea de atunci. Acest război n-a fost numai aspru şi neîntrerupt, ci s-a prelungit în toată tinereţea mea. Când eram foarte tânăr, înainte de a mă întâlni cu părintele Arsenie, mai precis pe când eram la peştera Sfântului Atanasie, mă sileam mult spre priveghere, stând câte o săptămână fără nici un pic de somn. În timpul nopţilor privegheam în picioare sau mergând, silind astfel firea să reziste pe cât putea. Odată, după o priveghere prelungită, atât de mult m-a îngreuiat somnul, încât am căzut, lovindu-mă puţin la cap. Acolo unde am căzut locul era prăpăstios şi cu pietre mari, dar n-am păţit nimic grav. Din cauza privegherii îndelungate, acolo unde am căzut, am şi dormit. Numai atunci când mi-am revenit am înţeles ce mi se întâmplase. Dar şi după aceea, când am intrat în programul nostru şi ne nevoiam, somnul m-a luptat mult. Şi fiindcă mă dăruisem mai ales privegherii, mult mă osteneam cu această nevoinţă, mai ales iarna, când nu mă puteam mişca deloc afară din chilie. În afară de motivele fireşti care provoacă somnul la orele obişnuite, avem şi războiul ispititorului. Cu toate acestea, cel mai înfricoşător aspect al acestei patimi este atunci când Harul se ascunde de la om şi-l cuprinde trândăvia şi întunecarea, fără să se vadă de nicăieri vreo lumină mângâietoare. Atunci nevoitorul este cu adevărat supus încercărilor şi „dacă n-ar fi Domnul întru noi, nimeni nu ar putea sta împotriva atacului vrăjmaşului”. Şi într-adevăr, „cei ce biruiesc de aici, se înalţă” (Antifonul II, glasul 6). Odată, într-o astfel de împrejurare, când trupul meu slăbise şi nu putea rezista la priveghere, m-am chinuit mult. Şi deşi m-am silit să nu închei pace cu el, am ajuns totuşi la sfârşitul puterilor. Atunci m-am oprit pentru o clipă şi, mâhnit, am lăcrimat şi am spus: «Doamne, oare şi bunele intenţii ale omului se vor nărui?». Atunci o voce dulce dinlăuntrul meu mi-a şoptit:

«Oare nu le suferi toate pentru dragostea Mea?». Şi dintr-o dată a plecat de pe mine ceva ca un nor negru şi greu şi am devenit ca un copil mic. Atunci am căzut la pământ şi cu lacrimi de bucurie duhovnicească am strigat:

«Da, Doamne al meu, pentru Tine [...] le sufăr, dar ajută neputinţei mele!».

După aceea, multă vreme am fost izbăvit de acest chin, iar nevoinţa mea s-a îndreptat în altă parte”.

Un alt lucru asupra căruia Stareţul insista mult era buna chivernisire şi economia în ceea ce priveşte lucrurile noastre. Prin texte patristice potrivite, de care-mi aduc aminte, şi prin alte scripturi, ne învăţa cât de necesar erau acestea pentru a atrage binecuvântarea lui Dumnezeu peste noi. Şi într-adevăr, asta am simţit-o foarte limpede. Mica noastră bisericuţă a fost închinată Naşterii Cinstitului Înaintemergător (24 iunie) şi pe el îl aveam ca ocrotitor al nostru. Când scăpam ceva pe jos, chiar dacă era cel mai neînsemnat lucru, Stareţul se apleca şi-l lua, cu toate că pentru trupul său bolnav şi pe jumătate paralizat aceasta constituia o mare încercare. Şi ne spunea:

„Nu dispreţuiţi nici lucrurile cele foarte mici, căci şi asta se consideră risipă, şi atunci va pleca binecuvântarea de la chilia noastră. Eu, datorită rugăciunii şi a economiei pe care o făceam, am văzut de multe ori pe Sfântul Înaintemergător cum ne arunca înăuntrul curţii multe lucruri de care aveam nevoie”.

Orice am fi luat din lucrurile noastre, ne obliga să facem semnul crucii peste ele, atât la început cât şi la sfârşit, iar dacă uitam, ne mustra sau ne silea să îndreptăm greşeala. În ceea ce priveşte întreţinerea noastră, tot ceea ce am trăit acolo a fost mai degrabă o binecuvântare deosebită, iar nu o reuşită a purtării noastre de grijă. Trăiam cu cumpătare, căci Stareţul făcea multă milostenie, dar nu ne lipsea niciodată nimic din ceea ce aveam trebuinţă. Iar asta am observat-o de mai multe ori şi astfel ne-a sporit credinţa în Dumnezeu şi în Stăpâna noastră, care se îngrijeau de noi mai mult decât ar fi putut s-o facă orice străduinţă omenească.

Odată, în legătură cu economia şi risipa, Stareţul ne-a povestit o întâmplare care s-a petrecut mai demult la Katounakia. Monahul căruia i s-a întâmplat aceasta, şi care cred că făcea parte din generaţia de mai înainte, era foarte virtuos şi demn de toată încrederea. El era dintre cei care au crezut întru adevăr „şi şi-au aruncat spre Domnul grija lor” (Ps. 54, 25; 1. Ps. 5, 7) şi pentru care Dumnezeu Se îngrijeşte întru toate. Aşadar, acestui binecuvântat, care se îndeletnicea cu rugăciuni şi cu contemplaţii duhovniceşti, fraţii dimprejur, precum şi unii din locurile mai îndepărtate, îndemnaţi de Dumnezeu, îi aduceau regulat hrană, atât cât îi trebuia.

Odată – cine poate cunoaşte judecăţile lui Dumnezeu? – ca să fie încercată acrivia trezviei şi a experienţei lui, fraţii i-au adus mai multe alimente decât îi trebuiau. El, nerespectând acrivia economiei, a aruncat cele de prisos într-un colţ şi ele au început să se strice. Dar, lucru minunat, cele necesare au încetat să mai vină ca de obicei, la intervalele de timp orânduite. Bătrânul aştepta şi se minuna de această trecere cu vederea, fiind convins că Dumnezeu nu l-a uitat. După ce a epuizat orice rămăşiţă de răbdare şi de înfrânare, a început să se neliniştească şi să-şi cerceteze gândurile ca să descopere în ce anume greşise, ce lucru împiedicase nemincinoasa făgăduinţă a Proniei dumnezeieşti faţă de el. Atunci a simţit în sine că pricina ar fi dispreţuirea şi lepădarea celor ce prisosiseră. De aceea, a mers şi le-a adunat cum a putut şi după ce le-a curăţat şi a început să le mănânce, s-a întors şi obişnuinţa cea bună a purtării de grijă părinteşti de mai înainte, care învaţă „să nu se piardă ceva” (Ioan 6, 12). Şi „a învăţat din cele ce a pătimit” (Evr. 5, 8), ca să adune cele ce prisosesc, aşa cum au făcut Apostolii după săturarea celor cinci mii de bărbaţi.

În aceeaşi măsură în care Stareţul ţinea economia, ţinea şi cumpătarea, depărtându-se de orice lucru care nu era de folos. Toate lucrurile noastre şi orice avea legătură cu viaţa noastră erau neînsemnate şi fără valoare, pentru a nu pricinui osteneală zadarnică, iar atunci când ar fi fost de trebuinţă să ne mutăm în alt loc, să nu ne fie atât de trebuincioase, încât să le luăm cu noi. Dar şi pe sine se ţinea în atâta sărăcie şi se întreţinea cu lucruri atât de neînsemnate, încât de le-am descrie, ar fi de necrezut. Numai atât spun, că, atunci când a adormit, n-am găsit la el absolut nimic care să fie vrednic de moştenit de cineva, afară numai dacă, din evlavie şi pentru binecuvântare, ar fi vrut să ţină ceva ca amintire. Credea mult în neagoniseală, nu atât ca într-o asceză de înfrânare şi de sărăcie, ci ca într-un mijloc pentru câştigarea lipsei de grijă şi a vieţii neîmprăştiate, care ajută foarte mult mintea la interiorizare şi la rugăciune.

Însă, cu cât trecea timpul, cu atât puterile Stareţului slăbeau. Trupul său devenise un focar de boli, purtând pe el semnele lăsate de asceza sa chinuitoare. Pe atunci aveam preotul nostru, pe celălalt frate al nostru, Haralambie, şi făceam zilnic Liturghie. Şi asta îl obosea pe Stareţ, căci nu concepea să nu participe la Liturghie, deşi chilia sa era destul de departe de biserică. Era greu mai ales vara, când, potrivit programului pe care-l aveam, făceam zilnic priveghere de toată noaptea. Programul nostru, aşa cum am spus, era să priveghem zilnic până la miezul nopţii şi apoi să începem Liturghia. Dar, în perioada de vară acest lucru devenea foarte obositor, pentru că miezul nopţii nu se potrivea cu lungimea ei, căci Liturghia trebuia să înceapă întotdeauna la ceasul al şaselea din noapte, care era aproape de zorii zilei. Când terminam, eram foarte obosiţi din pricina nesomnului şi a căldurii verii şi, fiindcă se făcea ziuă foarte devreme, nu rămânea timp pentru odihnă. Acestea toate, împreună cu munca absolut necesară şi cu celelalte lipsuri pe care le aducea situaţia de acolo, ne-au zdruncinat şi nouă sănătatea. Lucrul acesta îl preocupa mult pe Stareţ şi a fost pricina principală care l-a făcut să se gândească la mutare.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 70-89)

De la același autor

Ultimele din categorie