Zdrobirea inimii sau zdrobirea creierului?

Câtă vreme stau în starea de osândire, sunt în adevăr. Singurul lucru adevărat, real, acesta este: că greşesc, că sunt om păcătos. Şi asta nu e vinovăţie patologică, ci pocăinţă. Mă zdrobesc pentru toate cele pe care le văd la mine şi pentru cele pe care nu le văd, dar pe care le pot săvârşi oricând. Căci nu sunt decât, în cel mai bun caz, un păcătos abstinent.

Un alcoolic, chiar dacă a reuşit să învingă această cumplită patimă (adicţie), nu mai este niciodată un om obişnuit. El rămâne până la sfârşitul vieţii un alcoolic, dar unul abstinent – adică unul care nu mai consumă alcool. El trebuie să fie mereu conştient că poartă cu sine această slăbiciune. Că uneori este de ajuns să bea o singură gură de alcool pentru a recădea în această grea dependenţă. La fel se întâmplă şi cu un om care a căzut în păcat. El poate să cultive virtuţile, dar rămâne mereu un păcătos... abstinent. Adică nu mai face păcatul, dar asta nu constituie o garanţie că nu va mai cădea vreodată. Se „procopseşte” cu această vulnerabilitate care cere multă trezvie şi pocăinţă continuă.

Dar nu numai celor ce au păcătuit cândva, ci şi celor ce nu au greşit li se aplică sintagma „păcătos abstinent”. Avem o aceeaşi fire omenească toţi şi oricare dintre noi poate cădea. Drept dovadă, cutremurătoarea faptă despre care am scris acum două săptămâni, a feciorelnicului pustnic Iacob Sihastrul (prăznuit pe 28 ianuarie) care a ajuns să comită şi viol, şi crimă. Într-o clipită, din cauza unui gând de mândrie. Aici se regăseşte şi motivul pentru care fariseul din pilda rostită de Mântuitorul (v. Luca 18, 10-14) este condamnabil. El greşeşte nu doar pentru că judecă pe vameş, ci şi – mai ales! – pentru că se vede pe sine fără de păcat. Vameşul îşi „bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Un model de urmat pentru fiecare dintre noi, căci aşa se cultivă ceea ce în literatura filocalică se cheamă zdrobirea inimii. Foarte pe scurt, „zdrobirea inimii e conştiinţa apăsătoare a păcatului” (Părintele Dumitru Stăniloae în nota 328 la Filocalia X, EIBMBOR, 1981). E accesibilă tuturor această zdrobire, după cum ne învaţă şi Sfântul Grigorie Sinaitul, căci ea „se naşte când omul e părăsit şi biruit, zdrobit şi stăpânit de toată patima încât, învins cu gândul şi cu duhul, nu mai află nici un ajutor de la fapte sau de la Dumnezeu, sau peste tot de la cineva, în aşa măsură că puţin îi mai trebuie să ajungă la deznă­dejde. De nu va fi smerit cineva astfel în toate, nu se va putea frânge pe sine şi socoti mai prejos de toţi şi sluga tuturor şi mai rău chiar decât dracii, ca unul ce e asuprit şi biruit de ei. Aceasta este smerenia adusă de purtarea de grijă a lui Dumnezeu din iconomie” (Filocalia VII, EIBMBOR, 1977, p. 137).

Ca om, am nevoie, aşadar, să iau tot ceea ce trăiesc, tot ceea ce gândesc, tot ceea ce mă stăpâneşte ca stare, ca simţire, ca neputinţă, ca păcat şi să duc în adânc, să zdrobesc. Să văd care-i rădăcina, de unde vine căderea mea, risipirea mea, neliniştea mea – şi de unde altundeva, dacă nu din egoul meu?... Mă întorc către mine precum vameşul şi zic: „Doamne, miluieşte-mă, zdrobeşte inima aceasta a mea care s-a învârtoşat”. De ce trebuie zdrobită inima? Pentru că s-a răcit, s-a împietrit, s-a îngreunat de multe gânduri, e plină de grăsimea poftelor, nesătulă mereu. Dacă e şi ceva bun acolo, va ţâşni precum mustul din strugurii grămădiţi în teasc. Dar dacă e ceva păcătos – şi este! –, semn al zdrobirii e lacrima de pocăinţă. Cea curăţitoare cât apa botezului.

Câtă vreme stau în starea de osândire, sunt în adevăr. Singurul lucru adevărat, real, acesta este: că greşesc, că sunt om păcătos. Şi asta nu e vinovăţie patologică, ci pocăinţă. Mă zdrobesc pentru toate cele pe care le văd la mine şi pentru cele pe care nu le văd, dar pe care le pot săvârşi oricând. Căci nu sunt decât, în cel mai bun caz, un păcătos abstinent. Doar aşa rămân în zdrobirea aceasta a inimii, mă duc mereu în adâncul meu şi cer acolo mila lui Dumnezeu. Mă zdrobesc. Şi zdrobirea ce face? Micşorează, smereşte. Face astfel loc harului, face loc lui Dumnezeu înlăuntrul meu.

Există şi o falsă sau iluzorie zdrobire, cea care vine cu „un plâns cu mândrie: «Cum? Am făcut eu asta, am mânjit în acest fel statueta mea? Cum o să mai poată fi ea admirată? Vai, vai!»” (Ieromonahul Spiridon, Zdrobirea inimii, calea către Împărăţia lui Dumnezeu, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2019, p. 21). Este specifică omului care mereu analizează, despică firul în patru, judecă, e pus pe discuţii, parlamentează, intră în tot soiul de dispute, comentează orice. Totul e părere de sine, el le ştie pe toate sau crede că le află pe toate informându-se, lăsându-se „iniţiat”. Iar când vrea să schimbe ceva în bine în viaţa sa caută soluţii strict de natură raţională, psihologică sau biologică. Vrea să înţeleagă, dar nu vrea să se pocăiască. Poate să dobândească oarece cunoştinţe din spiritualitatea ortodoxă, poate să citească tone de teologie, dar nu vrea să plece genunchii inimii la rugăciune. Toată această căutare sau zdroabă îl centrează şi mai mult pe el însuşi, adică îl îndepărtează de Dumnezeu. „Zdrobirea inimii are recunoaşterea greşelilor înaintea lui Dumnezeu şi căutarea ajutorului lui Dumnezeu. În «zdrobirea creierului», omul caută să facă totul singur, fără Dumnezeu. În zdrobirea inimii Dumnezeu este nu numai iertător, dar şi corector al greşelilor noastre” (op. cit., p. 23).

Cu o zdrobire toţi suntem datori. Avem de ales doar ce să ne zdrobim: inima sau creierul?

De la același autor

Ultimele din categorie