Părintele Iachint era preocupat de câştigarea definitivă a celor ce părăsesc calea păcatului, dar se îndoiesc că Dumnezeu i-a iertat. Spunea cu toată convingerea că omul trebuie să aibă încredere în cuvântul lui Dumnezeu: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28); „...dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33); „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi” (Isaia 1, 18).

Venea totdeauna cu argumente scripturistice pentru a spori încrederea în mila lui Dumnezeu a celor întorşi de la păcat.

Celor ce se îndoiau în existenţa sufletului, Părintele Iachint le zicea:

– Ştii ce este sufletul? Este mai viu şi mai adevărat decât trupul. Trupul îl vezi, dar nu ştii ce este în interiorul lui. Nu-i cunoşti întotdeauna structura, suferinţele şi cauzele lor. Pe când sufletul este ceva clar. Aţi auzit spunându-se despre cineva că este «un mare suflet» sau că este «un om fără suflet»? Vrea să spună că omul cu suflet este acela care emană bunătate, dragoste faţă de semeni; care iubeşte pe săraci şi pe orfani; care ştie să-i ierte pe cei care i-au greşit, pe duşmani; care răsplăteşte răul cu bine, care nu ţine minte răul; care are frică de Dumnezeu şi credinţă, care săvârşeşte roadele credinţei. Un suflet mare este acela care se jertfeşte pentru binele altuia, care nu caută ale sale, ci pacea celorlalţi.

Pe de altă parte omul cu suflet mic, sau fără suflet, este omul viclean, plin de răutate, care nu are astâmpăr, nici odihnă, nici mulţumire; omul nemilostiv, necinstit, mincinos, care se bucură de răul altuia; omul care nu este mişcat de suferinţa altora, care îşi clădeşte fericirea pe slăbiciunile celorlalţi.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 735)