Monahul Damian Ţâru avea mare credinţă şi nădejde în Dumnezeu

În timpul războiului, unii călugări erau îngrijoraţi. Se gândeau unde şi cum să-şi salveze viaţa. Deci îl întrebă ucenicul: „Părinte Damian, te-ai pregătit? Unde mergem?” „Eu m-am pregătit să merg până la marginea pământului!” Apoi îşi continua lucrul în atelier fără nici o grijă, încât toţi se mirau şi se foloseau de credinţa şi nădejdea pe care le avea în Dumnezeu.

Uneori, văzându-l ucenicul ostenit de atâta ascultare şi priveghere, îi zicea: 

– Părinte Damian, mai culcă-te puţin, că eşti bătrân şi slăbit de tot. 

– Nu mai pot dormi, părinte Nicodim. A fugit somnul de la mine. Abia dacă dorm două-trei ore pe noapte. Apoi mă scol, îmi fac rugăciunea, citesc şi încep să lucrez în atelier. Şi atât mă îndeletnicesc cu lucrul, că nu ştiu când trece ziua. 

Spunea iarăşi ucenicul său: 

– Nu l-am văzut niciodată pe părintele Damian stând culcat sau odihnindu-se pe scaun. Ci, ori lucra în atelier cu rugăciunea pe buze şi în inimă, ori citea şi scria în chilie. El obişnuia să facă la toţi părinţii şi fraţii câte ceva – o masă, un scaun, un cuier –, dar de la nimeni nu primea nimic. 

În timpul războiului, unii călugări erau îngrijoraţi. Se gândeau unde şi cum să-şi salveze viaţa. Deci îl întrebă ucenicul: 

– Părinte Damian, te-ai pregătit? Unde mergem?

– Eu m-am pregătit să merg până la marginea pământului!

Apoi îşi continua lucrul în atelier fără nici o grijă, încât toţi se mirau şi se foloseau de credinţa şi nădejdea pe care le avea în Dumnezeu.

Spunea ucenicul său că părintele Damian lucra în atelier câte zece-cincisprezece ore pe zi, fără întrerupere. Tot timpul tăcea, lucra şi zicea rugăciunea lui Iisus. Apoi se retrăgea în chilie. 

(Arhimandrit Ioanichie BălanPatericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 620-621)

De la același autor

Ultimele din categorie