Am văzut cum strămoșii au reușit să-și depășească păcătoșenia lor și să devină icoane prețioase și neprețuite ale lui Dumnezeu. Să vedem acum cum putem și noi să fim strămoșii celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, cum putem să devenim sfinți. Istoria noastră arată ce așteaptă de la noi Dumnezeu. Toți ne-am născut duhovnicește prin sfântul Botez. Maica noastră este colimvitra Bisericii, maica noastră Biserica, iar Biserica este Hristos, Tatăl nostru. Biserica, așadar, este o nouă naștere. Când Nicodim s-a dus pe ascuns la Hristos noaptea, Domnul i-a vorbit despre nașterea de sus[1]. Această naștere, de sus, ne-o dă Biserica. Dar nu ne naște pentru a fi fiii stricăciunii și ai morții, oameni ai celei de-a șaptea sau a paisprezecea generație, ci să fim oameni ai nemuririi, fii ai învierii, strămoși ai zilei a opta, a celui de-al optulea veac.

Prin urmare, ce a reușit Hristos venind în lume? Când a venit plinirea vremii Hristos a recapitulat timpul, l-a înfășurat și l-a închis în voia Lui și l-a adus la capăt. Adică în mod tainic a desființat timpul, pe care El Însuși l-a creat, și a adus Învierea, veșnicia, făcând viitorul prezent. Astfel „plinirea vremii” nu este timpul, ci Însuși Hristos.

Mai mult, ne-a pregătit cele de pe urmă, veșnicia, fiindcă a recapitulat și a asumat în persoana Lui dumnezeu-omenească întreaga noastră fire. De vreme ce totuși Hristos va veni și de vreme ce noi suntem întru El, înseamnă că pregătește a Doua Lui venire împreună cu noi. Nu poate să vină Hristos, dacă noi nu pregătim Venirea Lui. Așa cum nu intră în inima noastră, dacă ea nu Îl dorește, nu Îl caută, și nu va veni dacă nu Îi vom pregăti cea de-a doua Lui Venire. A doua Venire va fi arătare, cum spune Sfânta Scriptură, a slavei noastre. „Atunci”, zice, „când va veni Hristos, noi ne vom arăta întru slavă”. Strămoșii s-au dus în iad. Noi, care suntem noii strămoși, vom intra direct în slava lui Hristos.

Oare vor trece neamurile neamurilor, mii de ani, așteptând să ne săturăm de Dumnezeu? Nu.

Când uneori pun la banca acuzaților monahismul și îl condamnă, zic că monahismul este nerodire, de vreme ce monahii nu pot face copii. Dar Părinții Bisericii răspund: Monahismul constituie nemijlocit lucrarea celei de-a doua perioade a vieții lui Hristos, lucrarea Noului Testament. Nunta a slujit Vechiul Testament, unde oamenii se nășteau și mureau. Dar fiecare dintre cei cei au devenit părinți simțea că va trăi în veac prin faptul că lăsa în urmă urmași.

De vreme ce noi am devenit hristoși, de vreme ce există desăvârșirea și slava care ne așteaptă, de ce să mai așteptăm? De aceea Părinții Bisericii zic că monahismul desființează nunta, nașterea cea după trup, cu scopul de a nu mai naște oameni condamnați să moară, ci de a naște roade duhovnicești. Monahismul, imitarea de către noi a îngerilor, este pentru noi toți o chemare: „Vino, Doamne Iisuse”[2].

Înțelegem, frații mei, câtă răspundere purtăm în fața istoriei cu privire la Venirea lui Hristos? Scriem și slujim istoria mondială. Orice stare a noastră și lucrare în trupul Bisericii are consecințe în istoria omenirii și a comuniunii dumnezeu-omenești, fiindcă noi suntem „fiii făgăduinței”[3]. Ne-a făgăduit Dumnezeu și Își respectă făgăduința lui.

Desigur, suntem și noi păcătoși, precum strămoșii. Suntem și noi pătimași, tăgăduitori ai jurămintelor noastre. Ce este botezul nostru? Jurământ lui Hristos că vom muri împreună cu El și vom trăi în lumea aceasta și că vom învia împreună cu El pe cealaltă. De câte ori am tăgăduit jurămintele Botezului nostru! Dumnezeu însă „S-a jurat și nu Se va răzgândi”[4] nu își va lua înapoi jurământul Lui, fiindcă noi jurăm înaintea Lui. Ne-a asumat în El Însuși, suntem plata Lui, trupul Lui și El este plata noastră în lupta noastră, în lacrimile noastre, în dorurile noastre, în durerile noastre, nădejdea noastră în abisurile prin care am trecut. Hristos îi cheamă pe cei chemați sfinți[5], pe noi, păcătoșii.

Hristos era prezent la crearea lumii. În simbolurile și umbrele Vechiului Testament a lucrat cu chipuri umbrite, pe care le-a luminat Noul Testament. Acum Hristos este prezent în lumina Bisericii, adevărul, a cunoștinței de Dumnezeu, în propria Lui lumină. Cele vechi au devenit noi. Strămoșii, prin urmare, sunt desăvârșiți și împliniți prin noi, în măsura în care noi ne sfințim. Când mănânc, se hrănește întregul meu trup. Când noi Îl mâncăm pe Hristos, Îl mănâncă pe Hristos și strămoșii. Se desăvârșesc, devin desăvârșiți împreună cu noi. Îndumnezeirea noastră este bucuria lor, vederea lor din cer. În loc să-L privească pe Hristos, se pleacă și ne privesc pe noi, să vadă ce facem, dacă ne gândim sau dacă ne ducem la ei, dacă știm că ei sunt frații noștri, mâinile noastre, picioarele noastre, trupul nostru.

Noi ne-am asumat cu botezul nostru să pregătim și să aducem cea de-a doua Venire a lui Hristos. Noi acum suntem profeții, strămoșii, înainte mergătorii, sfinții, cum ne numește pe noi Apostolul Pavel. Trăiește în lume Hristos, fiindcă noi trăim în lume. De aceea zice Apostolul că „trăiește în mine Hristos”[6]. Trăim atunci când ne gândim la unitatea noastră cu strămoșii. Noi suntem responsabili de faptul de a sta Hristos în inimile oamenilor. Trăiește Hristos unde sunt eu. Eu, păcătosul, sunt un prooroc, o energie a lui Dumnezeu.

Frații mei, ca să nu pierdem panorama Cinei de Taină finale și ca să înțelegem chemarea noastră, măreția noastră, veșnicia noastră, să devenim teologi. Eu nu aparțin unei familii care are doi sau trei sau patru copii, aparțin acestei atotcuprinzătoare familii. Nu sunt om, sunt dumnezeu. Intru în baia botezului și ies dumnezeu-om. În timp ce sunt om și mi-e frig în colimvitră, în același timp sunt dumnezeu. Cât de mare este înțelepciunea lui Dumnezeu! Face prezent veșnicul, trăirea noastră de zi cu zi o face taină. De vreme ce suntem plăsmuiți după chipul Ziditorului nostru, trebuie să simțim, să trăim și să înțelegem chipul Ziditorului, că adică suntem dumnezei și să creștem la cunoștința comuniunii noastre cu Hristos[7]. Înțelegerea deplină și desăvârșită va fi „când Hristos, viața noastră, Se va arăta”[8] acolo sus. Atunci nu mă voi recunoaște pe mine însumi, voi descoperi doar că într-adevăr eram și sunt dumnezeu, lumină din lumină.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)

[8] Col. 3, 4.