Să presupunem că am murit. Sufletul s-a desprins de trup şi este dus înaintea lui Dumnezeu. Căci toţi cei ce mor, creştini sau nu, credincioşi sau atei, se vor întâlni cu Dumnezeu. Toţi, fără excepţie. Şi ce vom face odată ajunşi înaintea Creatorului nostru, al „tuturor celor văzute şi nevăzute”? Cum ne vom raporta la El? În ce măsură vom fi „absorbiţi” de această Prezenţă divină, de această întâlnire faţă către Faţă? Ne va bucura sau ne va deranja prezenţa Lui iubitoare? Cineva îmi spunea, zilele trecute, că îi este foarte greu să ţină mintea la Dumnezeu, că mereu se lasă copleşit de vreun gând, de vreo stare, de o grijă sau de o emoţie oarecare. „Dar – a continuat respectiva persoană – dacă ar apărea Dumnezeu înaintea ochilor mei, la modul propriu, cu siguranţă toate s-ar risipi şi Lui I-aş acorda toată atenţia mea. Toată!”. Oare aşa să fie? Adică nu putem sta în faţa icoanei Mântuitorului şi să ne rugăm preţ de câteva minute fără să ne zboare mintea la altceva, dar dacă Hristos Însuşi ne apare, credem noi că Îi vom acorda toată atenţia noastră? Aduceţi-vă aminte cum, nu o dată, gândul vă era în altă parte atunci când vă vorbea Dumnezeu în taina spovedaniei, prin gura duhovnicului. Şi ştiaţi că vi se spun cuvinte esenţiale pentru mântuirea voastră! Sau gândiţi-vă cum aţi reacţionat atunci când v-aţi împărtăşit cu Trupul şi cu Sângele Domnului. Aţi fost atât de pătrunşi de această întâlnire, încât mintea să vă fie cu totul îndreptată către Dumnezeu? Şi vorbim aici despre ceva cu mult mai mult decât un contact vizual. Cuminecarea euharistică nu e doar o înfăţişare înaintea lui Dumnezeu, o „simplă” întâlnire, în care se păstrează totuşi o oarecare distanţă, ci e o unire reală şi intimă cu El!

Multe dureri şi multe frământări are creştinul de azi. Adesea se vede copleşit de păcate, plin de neputinţe, nestatornic, fricos, plin de griji... Ar vrea să-şi schimbe viaţa şi nu reuşeşte. Mereu se poticneşte, mereu se simte vinovat. Crede că dacă nu ar mai păcătui, dacă nu l-ar mai mustra conştiinţa pentru nimic, dacă ar împlini toate poruncile evanghelice, atunci ar fi fericit. Iar când ajunge să dobândească oarece virtuţi, să împlinească măcar o parte dintre cele poruncite de Dumnezeu, evaluându-se cu onestitate, tot nu se simte mulţumit. Tot nu are bucurie. Nu una de moment – numită şi satisfacţie, ci aceea despre care ne vorbeşte Domnul chiar înainte de Pătimirea Sa pe Cruce: „se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22). Deci ce ne lipseşte? Întrebăm şi noi, precum tânărul cel bogat, care împlinise toate poruncile Legii, dar încă resimţea un gol în inimă (v. Matei 19, 16-22). E clar că ne lipseşte conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră. O prezenţă permanentă, nu doar „în duminici şi sărbători”. Drama nu este că suntem păcătoşi, că mereu cădem, drama este că nu credem că Dumnezeu este prezent aici şi acum, că El mereu „stă la uşă şi bate” (cf. Apocalipsa 3, 20), aşteptând răbdător să-L primim în casa sufletului nostru.

Doi dintre cei mai cunoscuţi duhovnici contemporani, Părintele Cleopa Ilie şi Părintele Arsenie Papacioc, aparent aveau viziuni diferite despre viaţa duhovnicească. Primul insista mult asupra rânduielilor bisericeşti şi asupra nevoinţelor. Cel de-al doilea considera că, mai mult decât „de o rugăciune de tipic”, avem nevoie de o „prezenţă continuă a inimii”, adică de o relaţie vie şi permanentă cu Dumnezeu. În sensul acesta, Părintele Arsenie spunea că „orice clipă poate să fie un timp şi orice suspinare poate să fie o rugăciune”. Cele două abordări ale vieţii duhovniceşti nu sunt incompatibile, ci exprimă doar unele diferenţe de accent. Părintele Cleopa insista mai mult asupra mijloacelor care pot ridica şi ţine mintea la Dumnezeu, în timp ce Părintelui Arsenie îi era drag să vorbească despre scopul final al oricărui efort ascetic, acela de a dobândi conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Am cunoscut un om care nu avea o viaţă curată din punct de vedere duhovnicesc, ba chiar era stăpânit de multe patimi, şi care căzuse la un moment dat într-o deznădejde cumplită. Părea că viaţa lui nu are nici un sens, că, deşi era plin de bune intenţii, niciodată nu se va putea opri de la a cădea în păcate urâte. Deodată i-a venit însă un gând: „Oricât de nemernic aş fi, totuşi eu ştiu că Dumnezeu este mereu cu mine. Asta înseamnă că este şi acum, în starea în care mă aflu”. Ei bine, acel om mi-a povestit cum, în timp ce încerca, cu inima străpunsă de durerea iadului în care se zbătea, să conştientizeze faptul că Dumnezeu este alături de el, a simţit, la un moment dat, prezenţa vie a lui Hristos. Nu L-a văzut cu ochii, nu a existat vreun cuvânt adresat de către El, ci doar a simţit căldura şi realitatea prezenţei Lui dumnezeieşti. Am putea fi îndreptăţiţi să credem că la mijloc e vreo înşelare a vrăjmaşului, căci e bine să fim precauţi cu astfel de teofanii. Dar acel om îmi spunea că, dintr-odată, s-a luat tot greul de pe inima lui şi a simţit o pace şi o încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu cum n-a mai simţit niciodată.

Încât putem înţelege, şi din această relatare, că ne apropie de Dumnezeu nu mii de metanii, sute de ore de priveghere, săptămâni întregi de postire sau ani de pocăinţă, ci mai ales o zdrobire de inimă şi o căutare sinceră a lui Dumnezeu Cel mereu prezent. Toate eforturile ascetice şi orice împlinire a poruncilor divine reprezintă mijloacele prin care lucrăm la a (re)dobândi această sensibilitate a inimii, subţiind astfel zidul dintre noi şi Dumnezeu, până ce el devine cu totul transparent. Abia atunci „Îl vom vedea pe Dumnezeu precum este” (cf. I Ioan 3, 2) şi-I vom putea acorda Lui toată atenţia noastră, precum şi El ne acordă nouă, mereu, toată atenţia.