Zilele trecute, un preot de parohie mi-a relatat un fapt care m-a mâhnit profund. Sfinţia sa se afla într-un pelerinaj prin ţară cu credincioşii, care includea şi participarea la Sfânta Liturghie la o mănăstire de maici. Ajunşi acolo înainte de a începe dumnezeiasca slujbă, părintele întreabă dacă se pot împărtăşi cei pe care i-a spovedit acasă, cărora le-a dat dezlegare şi care s-au pregătit cum se cuvine pentru un astfel de moment. Răspunsul ieromonahului care slujea atunci Sfânta Liturghie a fost că preotul se poate împărtăşi, dar nu şi credincioşii, deoarece nu s-au spovedit la el. Nu este prima dată când aud că sunt biserici în care sunt opriţi de la a se împărtăşi credincioşii, pe motiv că nu s-au spovedit la cei ce slujesc în acel moment Sfânta Liturghie – „nu vă cunosc, nu v-aţi spovedit la mine, deci nu vă pot împărtăşi” (sic!). Ce temei are această „regulă” atât de răspândită azi în Ortodoxia românească, aceea de a nu-i împărtăşi decât pe cei pe care-i cunoşti din scaunul de spovedanie? Atât de departe s-a mers cu această cerbicie în a „păzi” Sfântul Potir încât nici chiar cuvântul unui alt duhovnic, care poate dovedi că are preoţie lucrătoare, nu e de ajuns pentru a cumineca pe cineva cu Sfintele Taine?

Întâmplarea de mai sus are şi un final plin de tâlc. Preotul a preferat să stea la Sfânta Liturghie alături de ucenici, în naos. I s-a părut nedrept ca dânsul să se împărtăşească în timp ce ucenicii săi, cu nimic mai prejos ca pregătire sau ca viaţă duhovnicească, să primească doar anafură. Nu ştiu cum aş fi procedat eu într-o astfel de situaţie, dar înclin să cred că decizia acestui preot a fost în duhul lui Moise care, atunci când evreii au greşit înaintea Domnului Dumnezeu făcându-şi idol un viţel de aur, a mijlocit pentru acest popor să fie iertat, adăugând: „iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris!” (Ieşirea 32, 32). Cu alte cuvinte, orice păstor rămâne, din dragoste părintească, alături de turma sa. Cum spunea, recent, un ierarh la o hirotonie întru preot la care am participat: „Un preot nu poate intra singur în Rai. Ori nu intră deloc, ori intră împreună cu măcar o parte dintre cei care i-au fost încredinţaţi spre a-i călăuzi la limanul mântuirii”.

Se vorbeşte în Biserică tot mai insistent, în aceste vremuri în care se vădesc multe lipsuri de ordin moral şi nu numai, despre necesitatea unei înnoiri a vieţii duhovniceşti a credincioşilor şi a slujitorilor altarelor. Or, aceasta presupune „înnoirea minţii”, proces cu neputinţă de înţeles fără a avea cineva mai înainte conştiinţa că „noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (v. Romani 12, 2-5). Adică e nevoie de conştiinţă euharistică. „Biserica a fost întemeiată în această lume pentru celebrarea Euharistiei, pentru mântuirea omului prin restaurarea fiinţei sale euharistice. Sfânta Euharistie nu este posibilă în lipsa Bisericii, adică fără o comunitate care să-i cunoască caracterul şi vocaţia unică, dragoste, adevăr, credinţă şi misiune – toate acestea desăvârşite în Sfânta Euharistie; mai precis, să fie Trupul lui Hristos” („Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann. 1973-1983”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 75).

Slăbirea acestei conştiinţei euharistice s-a produs treptat, după domnia Sfântului Împărat Constantin cel Mare, când a crescut foarte repede numărul creştinilor – dar în detrimentul calităţii vieţii duhovniceşti din comunităţi. Efectele acestei schimbări de paradigmă au fost multiple. Spre exemplu, teologul sârb Nenad S. Miloşevici analizează, într-o lucrare de doctorat coordonată de „remarcabilul liturgist din Tesalonic care a fost profesorul Ioannis Foundoulis”, modul în care este astăzi văzută Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie: „În secolele de declin teologic din urmă, dumnezeiasca Euharistie a fost privită drept «una dintre cele şapte taine» (...). În epoca actuală însă, în care se simte înviorarea teologiei patristice, se accentuează tot mai mult faptul că dumnezeiasca Euharistie este Taina prin excelenţă a Bisericii, că ea constituie centrul întregii vieţi creştine şi că toate Tainele trebuie celebrate legate cu ea” (Nenad S. Miloşevici, „Dumnezeiasca Liturghie – centrul cultului în Ortodoxie. Legătura indisolubilă a Sfintelor Taine cu dumnezeiasca Euharistie”, Deisis, Sibiu, 2012, p. 215). Pentru a întări caracterul comunitar al slujbelor şi, mai ales, pentru a îndemna pe credincioşi să aibă mai multă râvnă pentru Sfintele Taine, în Ortodoxie grecii oficiază slujba Cununiei şi încadrată în timpul Sfintei Liturghii (conform „Arhieraticonului” publicat la Atena în 1994), iar ruşii au tipărit, în 2002, o Liturghie baptismală – în care botezul se săvârşeşte în cadrul Sfintei Liturghii, precum era rânduiala în primele 15 veacuri de creştinism.

Nu cred că înnoirea vieţii duhovniceşti va fi posibilă, dacă vom continua să-i îndemnăm pe credincioşi să se spovedească doar în cele patru mai posturi de peste an. Dimpotrivă, treptat, nici în aceste perioade nu-i vom mai întâlni la scaunul de spovedanie. Măcar pe cei care au râvnă şi bunăvoinţă să stăruim a-i învăţa ce să facă, spre a se apropia de Sfânta Împărtăşanie cu regularitate. Cei care se împărtăşesc o dată pe an sau chiar sunt opriţi de la cuminecare pe ani de zile ajung adesea să-şi închipuie că aceasta este starea firească în Biserică. Slăbirea conştiinţei euharistice se reflectă în lipsă de pocăinţă, în slăbirea comuniunii în parohii, în răcirea dragostei şi în fapte nedemne de numele de creştin. Până nu vor înţelege că scopul principal al participării la Sfânta Liturghie este cuminecarea cu Sfintele Taine şi că aici este Izvorul vieţii noastre mereu înnoite în Domnul, credincioşii vor fi ispitiţi a cădea în formalism şi vor fi lesne tributari unei mentalităţi de tip magic. A spune că poţi fi creştin dreptmăritor, dar a nu avea conştiinţă euharistică este ca şi cum ai spune că poţi fi om raţional, fără a folosi cuvântul în comunicarea cu ceilalţi sau în dialogul interior.