Gheronda Efrem Aghioritul (Filotheitul) – Despre ispite și necazuri

Biserica noastră Ortodoxă îl sărbătorește pe Sfântul și multpătimitorul, dreptul Iov. De ce? Fiindcă mult a pătimit. A făcut multe nevoințe. A luat multe cununi, a purtat multe biruințe. Unde? Pe marea vieții. Și vedem acolo, în biografia lui, că acest sfânt, a trăit în epoca, în anii aceia în care nu exista Biserică ortodoxă, nu Se pogorâse încă Hristos, nu Se întrupase Dumnezeu Cuvântul, lumea nu văzuse încă viața lui Hristos, nu L-a văzut pe Dumnezeu în trup, nu a văzut minunile Lui, nu a văzut nimic. Și totuși prin simpla credință în Creator, în Făcător, a devenit el însuși un mare luptător și ascet al lui Dumnezeu. Printr-o credință simplă, contemplând creația, văzând lucrarea creației, a văzut totodată lumea de deasupra, stelele, epocile și pe toate le-a văzut funcționând fără cusur, de veacuri imemoriale, fără a se abate vreo făptură de la creația Lui, nici cea mai mică. Cum este cu putință, zice, ca lucruri materiale să fie făcute cu atâta știință și să funcționeze cu atâta exactitate științifică, fără să existe un Creator? Rațiunea lui Iov, conștiința lui i-au insuflat o credință de nezdruncinat. Prin această recunoaștere, prin această credință față de Ziditor, el a devenit un mare credincios. Pe această credință întemeindu-se și întru ea umblând, l-a înfruntat pe marele balaur, pe diavolul cel înșelător. Iov era, cum mărturisește Însuși Dumnezeu, fără prihană, drept, cinstitor de Dumnezeu, era cel mai bun om de pe pământ. Avea șapte fii și trei fiice, în total zece copii.

Dumnezeu i-a dat voie diavolului să-l ispitească, fără însă a-i clătina mintea… Și au început încercările cele tari, marile ispite. Au fost uciși copiii lui, a pierdut tot ce avea, a fost lipsit de sănătatea lui pentru mulți ani și el slăvea pe Dumnezeu. N-a rămas lui Iov nimic în picioare, nici prieteni, nici soție, nici copiii, nici avere, nici sănătate, nimic, nimic. I-a rămas numai o minte care nu se plecase și credința în Dumnezeu. Om era. Și Hristos al nostru când a ridicat crucea, a căzut în genunchi urcând pe Golgota. Și când era răstignit și când era în culmea durerilor și a chinului, ca să arate că este om în clipele în care îngenunchează, a zis :„- Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit”? Nu pentru că într-adevăr fusese părăsit, ci simplu, din latura umană și fiindcă voia prin exemplul Lui, prin viața Lui, ca un model al nostru, să vedem că omul are  cu măsură puterea de a îndura, răbdarea și cunoștințele. Mintea ispitită, ispitită și râvna și răbdarea Lui. Și exact la fel se afla și acest Iov, într-o clipă dificilă, într-o presiune psihologică, s-a gândit și a zis: „Pentru ce m-ai născut? Pentru ce m-am născut? să fie ziua în care m-am născut blestemată și lumina ei să nu mai strălucească”. De cum a văzut Dumnezeu că e gata să îngenuncheze, vine și îl ține și-i spune : „Stai, știi de ce te-am încercat? Știi de ce am îngăduit toate acestea să ți se întâmple? Ca să te arăt sfânt. Ca să te arăt exemplu tare de răbdare pentru generațiile care vor urma. Și din pilda vieții tale și pătimirea ta să se folosească toți oamenii care vor veni după tine și să se întărească în încercările vieții. Și atunci începe și îi face o mustrare părintească și foarte… științifică și îl întreabă: „Ia spune-Mi, când Eu am întemeiat pământul, tu unde erai? Nu cumva știi tu unde sunt cămările norilor? Nu cumva una, nu cumva alta? Răspunde Iov și zice: - Mai întâi auzisem cu urechile mele că ești milostiv , ești, ești, ești…, dar acum Te-am văzut cu ochii mei, Te-am simțit cu inima mea și m-am smerit, adică m-am nimicnicit pe mine în sinea mea și am zis : „Nu sunt nimic decât praf și cenușă. Nu sunt nimic altceva decât țărână și cenușă călcată în picioare. Asta sunt. Nu sunt nimic  însemnat și, după ce Dumnezeu a binecuvântat pe Iov și credința lui și smerenia lui, l-a curățit imediat de boala lui și i-a dat mai multe bunătăți ca înainte. Eu mă minunez de diferența voinței, de răbdarea sufletească, dar și de diferența diametrală dintre credința multpătimitorului Iov și răbdarea pe care o arătăm noi în zilele noastre și iau în considerare câtă diferență există între noi. Fiindcă din fapte am văzut că Iov avea o credință simplă în Dumnezeu, prin care vedea simplu făptura creată în funcționarea ei. Și noi, pe de altă parte, avem atâtea și atâtea, nenumărate ajutoare, nezdruncinate, neclintite, dumnezeiești, ale sfinților, personale, din viața de zi cu zi și câte altele. Și totuși este între noi o diferență înfricoșătoare în felul în care întâmpinăm necazurile, ispitele și încercările pe care le suferim.

Avem înfricoșătoarea pildă a lui Hristos ca model. Avem pe sfinții mucenici, pe sfinții Apostoli, pe nevoitori. Avem apoi ajutoarele Bisericii Ortodoxe. Avem Sfintele Taine și această Mare Taină care se săvârșește la fiecare Dumnezeiască Liturghie, când ne împărtășim, ca printr-o transfuzie duhovnicească, cu Trupul și Sângele Hristosului nostru. Prin intermediul Tainei Dumnezeieștii Euharistii ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos și devenim una cu Hristos.

Și cu toate acestea, deși avem acest întreg ajutor de neconceput, care nu se măsoară cu nimic, ne aflăm în fața lui Iov ca o muscă în fața unui elefant. Aceasta este diferența dintre noi. El a răbdat atâtea și atâtea mucenicii și la noi vine o durere cât se poate de mică, ba este de la vreun dinte, ba de la vreun alt mădular al trupului sau vreo întristare din peripețiile familiale, sau orice altceva și ne vedem pe noi înșine, dintre care cel dintâi sunt eu, că îngenunchem, că deznădăjduim, că ne pierdem nădejdea și că spunem: Gata, acum m-am pierdut. Și deși avem atâtea înfricoșătoare pilde care să ne întărească în credința noastră și să înfruntăm încercarea, ca să reușim și noi fie măcar și cea mai mică biruință.