Părintele Paisie, stând în chilie la rugăciune, se învrednicise de darul lacrimilor, pe care întotdeauna le ascundea de ochii ucenicilor săi. Odată, pe când se ruga cu multe lacrimi, a intrat ucenicul lui în chilie fără să-l simtă bătrânul şi i-a zis:

- Binecuvântaţi, Părinte Paisie! Vă doare ceva?

- Părinte Gherasim, rugaţi-vă pentru mine că sunt bolnav, nu mai văd, nu mai aud, nu mai pot merge… Poate mă slobozeşte Dumnezeu!...

Aşa ştia bătrânul să-şi tăinuiască nevoinţa sa şi darul lacrimilor cu care îl mângâia Dumnezeu, încât nici ucenicul de chilie nu-l cunoştea îndeajuns.

Zăcând în patul său de suferinţă, bătrânul rostea în taina inimii, rugăciunea lui Iisus. Apoi, cercetându-l ucenicul, l-a întrebat:

- Părinte Paisie, aveţi nevoie de ceva?

Iar el, arătându-i metaniile din mâna sa, i-a zis:

- Părinte Gherasim, mă rog lui Dumnezeu şi Măicuţei Domnului, că de acum atât mi-a mai rămas!

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 110)