Poate mă slobozeşte Dumnezeu!...

Aşa ştia bătrânul să-şi tăinuiască nevoinţa sa şi darul lacrimilor cu care îl mângâia Dumnezeu, încât nici ucenicul de chilie nu-l cunoştea îndeajuns. Zăcând în patul său de suferinţă, bătrânul rostea în taina inimii, rugăciunea lui Iisus. 

Părintele Paisie, stând în chilie la rugăciune, se învrednicise de darul lacrimilor, pe care întotdeauna le ascundea de ochii ucenicilor săi. Odată, pe când se ruga cu multe lacrimi, a intrat ucenicul lui în chilie fără să-l simtă bătrânul şi i-a zis:

- Binecuvântaţi, Părinte Paisie! Vă doare ceva?

- Părinte Gherasim, rugaţi-vă pentru mine că sunt bolnav, nu mai văd, nu mai aud, nu mai pot merge… Poate mă slobozeşte Dumnezeu!...

Aşa ştia bătrânul să-şi tăinuiască nevoinţa sa şi darul lacrimilor cu care îl mângâia Dumnezeu, încât nici ucenicul de chilie nu-l cunoştea îndeajuns.

Zăcând în patul său de suferinţă, bătrânul rostea în taina inimii, rugăciunea lui Iisus. Apoi, cercetându-l ucenicul, l-a întrebat:

- Părinte Paisie, aveţi nevoie de ceva?

Iar el, arătându-i metaniile din mâna sa, i-a zis:

- Părinte Gherasim, mă rog lui Dumnezeu şi Măicuţei Domnului, că de acum atât mi-a mai rămas!

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 110)

De la același autor

Ultimele din categorie