Părintele Paisie era foarte nevoitor, dar nimeni nu ştia taina vieţii lui, nici cum se ruga ziua şi noaptea, nici cât şi cum dormea. Cea mai mare parte din timpul zilei şi a nopţii o dăruia lui Dumnezeu, spovedind lumea care venea din toate părţile ţării şi de toate nivelele şi vârstele. În medie spovedea 30-50 de oameni pe zi, iar în posturi şi sărbători peste 100 pe zi, stând între 4 şi uneori 15 ore pe zi, la care se adăugau alte ore pentru rugăciuni de tot felul, dezlegări şi sfaturi duhovniceşti. Mânca de obicei o dată pe zi după-amiaza, iar când avea lume multă la spovedanie, nu mânca nimic până nu termina pe toţi, adică doar seara târziu dacă gusta ceva. După ce mânca, nu spovedea niciodată. Iar de dormit, aţipea după miezul nopţii, adică după Utrenie, câteva ore pe un scaun sau întins pe un pat tare.

Îndată ce termina oamenii de mărturisit, Părintele Paisie se ducea în grădina mănăstirii, singur sau cu câţiva ucenici, şi lucra cu mâinile ore în şir, în tăcere şi linişte, rostind în taină rugăciunea minţii şi a inimii. În timpul liber se îndeletnicea mai ales cu munca la grădina de legume şi zarzavaturi. Săpa pământul, făcea straturi, punea gunoi, semăna ceapă, usturoi, cartofi, de toate. Apoi căra apă şi uda straturile.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 123)