Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991), un pustnic în inima oraşului – 1. Plecare sau sosire?

 

În acest documentar, autorul oferă cititorilor o incursiune în modul de gândire și de acțiune propriu Sfântului Porfirie Kafsokalivitul, mai cu seamă în privința unor subiecte problematice ale vremurilor noastre: atitudinea belicoasă faţă de ceilalţi, în numele apărării credinţei, singura aderări (afiliere) cu care creştinii pot fi de acord, „pecetluirea” prin folosirea numerelor şi a simbolurilor, dar și fenomenul de „adulare a vieţii duhovnicului”.

Studiul teologic al vieţii şi al învăţăturii personalităţilor contemporane ale vieţii bisericeşti este un exerciţiu deosebit[1]. Aş numi acest lucru „exerciţiu al întâlnirii cu lumea de astăzi”, în sensul de a te strădui să înţelegi ce curente compun conjunctura actuală, să observi cu atenţie ce anume aduce cu sine fiecare prezenţă, să analizezi punctele comune, dar şi diferenţele fiecăruia, să înţelegi teologia din fapte. Toate acestea implică efortul exercitării slujirii, dar şi al dreptei judecăţi, efort la care sunt obligaţi, pe de-o parte, toţi cei botezaţi, dar căruia i se opune aspectul unilateralităţii şi al îndreptăţirii de sine.

Trebuie să mărturisesc că am primit-o cu reţinere provocarea acestui subiect: dintr-un punct de vedere, acest subiect mi se pare extrem de interesant, în măsura în care poate fi corelat cu chestiuni comune, specifice propovăduirii din toate timpurile. Din alt punct de vedere, o simt ca o primejdie, ca o tatonare a lucrurilor care mă depăşesc, pe care nu le stăpânesc bine. Are legătură, desigur, cu încă un amănunt. Cuviosul Porfirie nu a făcut public aproape nici un text scris de-al său[2]. Avem la dispoziţie doar mărturiile celor care l-au văzut şi l-au ascultat vorbind, dar şi relatările acestora sunt destul de confuze şi variate. O scurtă trecere în revistă a lor lasă impresia că, într-adevăr, câteva [mărturii] dintre acestea relatează despre harisma înainte-vederii a părintelui, potrivit altora, însă, sunt generalizate, fără deosebire, păreri pe care el le-a exprimat cu diferite ocazii sau (cu atât mai rău) sunt folosite cuvintele pe care el le-a rostit pentru a da credibilitate celui care povesteşte.

În momentul de faţă nu se poate face nimic în privinţa aceasta, în afara unei cercetări teologice laborioase care ar putea, în timp, să arate ce este autentic şi ce nu.

Aşadar, din nou, avem de-a face cu o încercare, şi ne rugăm să nu eşuăm în mod dramatic.

Plecare sau sosire?

Mulţi sunt sfinţii despre care vorbea Sfântul Cuvios Porfirie atunci când se ivea ocazia să vorbească despre sfinți. Cred, însă, că putem să ne oprim la trei dintre ei: Sfântul Ioan Colibaşul, din secolul al V-lea, Sfântul Porfirie, Episcopul Gazei, tot din secolul al V-lea, şi Sfântul Andrei Criteanul (secolul al VIII-lea). În legătura sfântului cu aceştia se descoperă, poate, această fragilă luptă a convergenţelor, dar şi a deosebirilor, care, aşa cum am spus, contribuie la formarea imaginii pe care o avem astăzi despre el. Recapitulând, trebuie să spunem că Părintele Porfirie îşi mărturisea dragostea sa profundă pentru Sfântul Ioan Colibaşul, care i-a aprins inima atunci când, pe la vârsta de 12 ani, a citit pentru prima oară viaţa sfântului. S-a dus la Sfântul Munte la o vârstă destul de fragedă, având în el dorinţa de a se face următor sfântului său iubit[3]. Dar în ce mediu trăise Sfântul Ioan Colibaşul?

Conform sinaxarului său[4], Sfântul Ioan era de doar 12 ani atunci când a refuzat perspectiva unei strălucite cariere în Constantinopol şi, părăsind casa părintească, s-a dus şi s-a făcut monah la cunoscuta Mănăstire „Akimíton”( a „celor ce nu dorm niciodată”, sau „a celor ce priveghează neîncetat”)[5]. Acolo, diavolul îl îndemna să părăsească viaţa îngerească, folosindu-se de sentimentele de dragoste profundă pe care le nutrea faţă de părinţii săi. Ca să treacă peste această încercare, s-a întors la părinţii săi, dar fără ca aceştia să-l cunoască, dându-se drept un oarecare monah cerşetor. Părinţii săi nu l-au recunoscut şi i-au permis să-şi construiască o colibă sărăcăcioasă aproape de casa lor. Acolo a vieţuit timp de trei ani, şi, înainte de a muri, i-a spus mamei sale cine era cu adevărat. Aici trebuie să semnalăm un amănunt demn de a fi luat în seamă. Ceea ce au comun cei doi sfinţi, Sfântul Ioan Colibaşul şi Cuviosul Porfirie, este, pe de-o parte, dorinţa aprinsă pentru viaţa în pustie, iar pe de altă parte, rămânerea lor în lume, după ce, mai înainte, hotărâseră să plece. Sfântul Ioan a rămas un pustnic până la sfârşitul vieţii sale, chiar dacă s-a reîntors în lumea pe care o părăsise. La fel, Cuviosul Porfirie a păstrat până la sfârşitul vieţii sale dragostea pentru chilia sa de la Sfântul Munte, părăsind-o, însă, înainte de a împlini 20 de ani. Şaizeci şi cinci de ani din cei optzeci şi cinci, atât cât a trăit, i-a petrecut în lume. Cu toate acestea, Sfântul Porfirie are ceva în plus ce depăşeşte măsura duhovnicească a Sfântului Ioan. El singur povestea că, atunci când se afla la Sfântul Munte, l-a cuprins neliniştea şi îngrijorarea pentru părinţii săi şi pentru un văr de-al său, de dragul căruia se gândea să meargă în lume şi să-l aducă şi pe el la Sfântul Munte[6]. Gândurile acestea, şi Porfirie, dar şi duhovnicul lui le-au văzut ca fiind ispite şi le-au respins. Nu a mai plecat în lume. Şi totuşi, ceea ce se întâmplă în continuare (la iniţiativa lui Dumnezeu, după cum povesteşte Sfântul însuşi), era gândul că niciodată nu ar putea să părăsească Sfântul Munte şi să se reîntoarcă în lume pentru totdeauna[7]. Nu, însă, de dragul rudelor sale, ci din dragoste pentru toţi oamenii, de care se simte legat (nu la nivel biologic, datorită rudeniei de sânge), ci ca pe un „salt” în libertate: dragostea. Cuviosului Porfirie îi aparţine acel sfat cutremurător adresat tuturor dascălilor şi educatorilor, adică acelora care se îngrijesc de creşterea spirituală a mulţime de copii:Dragostea voastră [pentru ei] să fie adevărată. Să nu-i iubiţi cu dragoste omenească, aşa cum fac, de obicei, părinţii, pentru că, astfel, nu îi veţi ajuta”[8].

Spaţiul în care a vieţuit şi şi-a desfăşurat activitatea Cuviosul Porfirie a fost centrul Atenei şi împrejurimile, un adevărat furnicar uman, a cărui principală caracteristică era diversitatea la toate nivelurile[9]. Trebuie să fim atenţi la următorul aspect: plecarea lui din Sfântul Munte şi instalarea în oraş nu a fost o dovadă de „neputinţă”, nu a fost o „abatere” de la hotărârea iniţială. Aceasta a fost chiar menirea şi misiunea lui. Spunea: „Am rămas acolo unde m-a trimis Dumnezeu”[10]. Aşadar, nu avem de-a face cu părăsirea Sfântului Munte, cu plecarea sa de acolo, ci, cu sosirea, venirea în oraş, acolo unde Dumnezeu l-a trimis. În istoria Bisericii întâlnim numeroase situaţii în care asceţii şi-au părăsit locurile lor de nevoinţă şi au mers în locuri unde existau foarte multe probleme, tocmai pentru a le găsi rezolvare. Întâlnim, de exemplu, pustnici care mergeau în pustie, dar nu ca să-şi găsească acolo liniştea (aşa cum făceau cei mai mulţi), ci pentru a-l înfrunta pe diavol faţă în faţă, care, conform tradiţiei vechi evreieşti, acolo îşi avea sălaşul şi de acolo îşi „lansa” atacurile sale asupra oamenilor. În acelaşi mod trebuie înţeleasă şi venirea-plecarea pustnicului în lume, pentru a putea înfrunta pe diavol şi a elibera oraşele şi satele de puterea celui viclean[11]. Aşadar, principala caracteristică a acestei „plecări” este izgonirea, înlăturarea şi înfruntarea răului din lume. Un exemplu în acest sens, de înfruntare a răului, este Sfântul Porfirie, Episcopul Gazei. Acest Porfirie, când cu ajutorul rugăciunii, când cu ajutorul armatelor imperiale, a surpat idolii şi credinţa în aceştia, iar prin această metodă „violentă” (după gândirea contemporană), L-a arătat pe Hristos mai puternic decât zeul local Zeus-Márna[12].

Cuviosul Porfirie purta numele acelui sfânt episcop din vechime. Piatra de temelie a bisericii pe care a ridicat-o la sihăstria de la Mílesi (la mai puţin de 50 de kilometri depărtare de Atena) a fost pusă la privegherea în cinstea prăznuirii Sfântului Porfirie[13]. Totuşi, este bine de ştiut faptul că Gheronda Porfirie, atunci când îl pomenea pe Sfântul Porfirie al Gazei, îl pomenea ca pustnic (care a potolit şi a smerit patimile cu cumpătarea), şi nu ca luptător al credinţei, care a surpat înşelăciunea idolilor[14]. „Tactica” Bătrânului Porfirie în ceea ce priveşte lupta cu răul a fost, însă, total diferită de cea a sfântului său protector, al cărui nume îl purta. Gheronda Porfirie era total împotriva înfruntării pe faţă a diavolului. Avea credinţa că cel către care îţi concentrezi atenţia şi toate puterile tale, acela îţi va influenţa existenţa ta în continuare, fie că este vorba despre ceva ce iubeşti, sau de ceva ce urăşti[15]. Credea, desigur, că viaţa creştinului trebuie să fie model, spre deosebire de lucrările diavolului; insista, însă, categoric, spunând că soluţia este ca omul să-şi întoarcă faţa spre Hristos, spre dragostea şi spre luminarea Lui. Această lumină, transmisă mai departe, alungă întunericul, iar nu lupta împotriva întunericului, prin propriile puteri. Lupta făţişă împotriva întunericului face ca întunericul [şi nu Hristos] să fie centrul vieţii celui care duce această luptă. Aşadar, şi Gheronda Porfirie şi-a făcut „intrarea” în lume, în societatea de astăzi, aşa cum altoim un copac, punând un altoi nou într-un trunchi neroditor,pentru a altoi şi a „infuza” lumea cu iubire.

Este demnă de amintit şi atitudinea sa faţă de o altă mare problemă, mult discutată şi disputată, care a creat multora motive de îngrijorare, în zilele noastre: problema numărului 666 şi a venirii lui Antihrist. Insista, spunând că nu putem vorbi despre „pecetluire” prin folosirea numerelor şi a simbolurilor respective, ci, din contră, importanţă are doar pe cine primeşte omul în inima sa ca stăpân[16], ceea ce îl diferenţiază total pe Gheronda Porfirie de mulţi duhovnici din zilele noastre.

În mod evident, Gheronda Porfirie nu a fost teologul „spaţiului public”. A fost, însă, aşa cum am spus, cel care îi „injecta” continuu cu dragostea sa pe toţi cei din jurul său. Caracterul său cumpătat diferă mult de tendinţele zelotiste duse până la limita decenţei, care se înmulţesc, din păcate, în zilele noastre, în numele apărării credinţei. Spunea Gheronda Porfirie: „În încercarea noastră de a propovădui credinţa, să fim cumpătaţi şi delicaţi… Puţine cuvinte… Întotdeauna, cel mai bun exemplu este propriul nostru exemplu, dragostea noastră, blândeţea noastră[17]”. El însuşi îşi făcea autocritica pentru vremea când, apărător fanatic al credinţei, pe când se afla în casa părintească, a smuls din mâinile tatălui său o „evanghelie cu comentarii” şi a făcut-o bucăţi[18]. Mărturiile arată că Gheronda Porfirie, cu răbdare şi bunăvoinţă, discuta ore întregi cu oameni care aveau şi ei deschidere, şi niciodată nu încerca să-şi impună părerea, niciodată nu intra în „spaţiul” celuilalt. Nu vorbea despre Dumnezeu decât dacă era întrebat şi nu obişnuia să stropească cu agheasmă pe toţi care erau de faţă, decât dacă era încredinţat că şi ei doresc acest lucru[19]. În acest sens, este de reţinut mărturia episcopului sârb Irineu Bulovici. Acesta a fost ucenic al Sfântului Iustin Popovici (1894-1979) care a fost canonizat pe 2 mai 2010 şi aşezat în rândul sfinţilor de către Patriarhia Serbiei. Gheronda Porfirie ştia că Părintele Iustin intra frecvent în confruntări verbale cu liderii comunişti în timpul conducerii Iugoslaviei de către Tito. Era firesc, aşadar, ca şi ucenicii săi să facă la fel. Deci, ce ar fi avut de spus ucenicii Sfântului Iustin cuiva care l-ar fi înţeles în mod diferit pe „învăţătorul” lor, deşi el însuşi nu le ceruse acest lucru? Aici avem de-a face cu un fenomen pe care l-aş numi „adulare a vieţii duhovnicului”. Acest lucru înseamnă absolutizarea cunoaşterii personale sau, mai bine zis, a modului de vieţuire sau de gândire al cuiva, într-un grad aşa de mare, încât, la un moment dat, experienţa personală capătă întâietate în faţa criteriilor teologice, alimentând, astfel, dependenţa (până la identificarea cu acesta) de un duhovnic sau altul.

Părintele Porfirie cunoştea, aşadar, că Părintele Iustin Popovici nu putea să nu intre în conflict în mod direct cu ceilalţi, însă nu putea fi de acord ca această atitudine a lui să devină model pentru toţi ceilalţi. Este vorba despre declaraţii de felul: „Eu am să rămân statornic în credinţă, chiar dacă ar fi să mă ardă de viu”. Aceste vorbe ale Părintelui Iustin Popovici, părintele Porfirie le comenta în felul următor: „Şi lucrul acesta este bun, dar nu aşa se săvârşeşte lucrarea Lui Hristos […] Te sfătuiesc, Părinte Irineu, să schimbi cumva felul în care vezi lucrurile. Pentru a putea să împlinim lucrarea Lui Hristos, pentru a-i ajuta să se mântuiască chiar şi pe atei, pe cei care nu cred în Dumnezeu, comuniştii şi cei asemenea lor, să nu îi înfrunţi, să nu te pui împotriva lor şi să nu îi provoci[20]. Chiar şi dacă vreunul dintre aceştia ar scuipa icoana Lui Hristos în faţa ta, tu să nu zici nimic. Nu încerca să Îl aperi pe Hristos. Nu are nevoie Hristos ca să Îl aperi tu. Tu ce crezi, Hristos vrea să se mântuiască şi comuniştii şi ateii, sau nu?[21]”.

Aceste vorbe (sau, mai bine zis, această atitudine) mi se par de-a dreptul tulburătoare, dar, în acelaşi timp, greu de acceptat. Faptul că Biserica trebuie să se diferenţieze de diferitele regimuri autoritare este şi o datorie a ei, însă cuvintele Părintelui Porfirie, evident, nu se referă la obedienţa absolută faţă de orice regim politic, ci „invită” la o altă formă de rezistenţă. Ca să fac o paranteză, aş spune că în perioada ocupaţiei turceşti [în Grecia] Părintele Porfirie ar fi fost de partea Sfântului Cosma Etolianul şi nu ar fi fost de acord cu armatoloi, cei care susţineau lupta armată împotriva cotropitorilor[22]. Mai exact, consider că această părere a Părintelui Porfirie în legătură cu regimul lui Tito din fosta Iugoslavie are o deosebită importanţă, pentru că oferă rezolvare unei probleme ce a tulburat şi tulbură viaţa bisericească: atitudinea belicoasă faţă de ceilalţi, în numele apărării credinţei. Şi mută, în acelaşi timp, centrul de greutate, din a-L apăra pe Hristos, în a sluji oamenilor, şi nu doar ortodocşilor, ci tuturor oamenilor.

Permiteţi-mi, aici, să-mi exprim interesul faţă de o anumită chestiune, din pur interes de cercetare. Diferite mărturii certifică faptul că Părintele Porfirie discuta, printre alţii, şi cu oameni care aveau simpatii politice de stânga, marxişti, atei comunişti ş.a.[23]. Cu toate acestea, nu am reuşit să găsesc ceva concret în acest sens. Cred că aceste mărturii ar fi fost extrem de interesante, mai ales dacă ne gândim că de-a lungul anilor în care el a slujit în centrul Atenei au avut loc războiul civil fratricid (1946-1949) şi cea mai mare parte a dictaturii militare (1967-1974), perioade care au provocat multă durere şi care au arătat o oarecare lipsă a prezenţei Bisericii (Greciei) în acele momente de cumpănă (în acest sens, trebuie ştiut că, în timpul dictaturii militare din Grecia, 1967-1974, familiile studenţilor arestaţi au cerut ajutorul Sfântului Sinod, dar nu au primit nici un răspuns)[24]. Este un fapt real, însă, că Părintele Porfirie, în omiliile sale, nu avea un discurs naţionalist, aşa cum întâlnim, de obicei, în spaţiul bisericesc. În legătură cu această chestiune, am găsit o însemnare care are legătură cu războiul civil fratricid. Se spune acolo că, într-o călătorie pe care a făcut-o la Ámfissa (Grecia centrală), Gheronda „a văzut” (i s-a descoperit) o luptă care se desfăşurase acolo cu multe decenii înainte, între trupele armatei guvernamentale şi partizanii comunişti, şi a remarcat cât de sălbăticite şi fioroase a simţit sufletele celor care luptaseră acolo, şi de-o parte, şi de alta[25]. Acest lucru nu face decât să arate grija sa pentru om, dincolo de orice fel de adeziuni ideologice, iar aceste mărturii din acea perioadă de tristă amintire ar trebui să ne dea de gândit. Poate că va arunca mai multă lumină asupra singurei aderări (afilieri) cu care creştinii pot fi de acord: împărtăşirea de durerea celor care suferă peste tot în lume.

Gheronda Porfirie nu era atât de naiv încât să creadă că nu există potrivnici ai credinţei creştine, nici nu ignora faptul că există deosebiri esenţiale între credinţa ortodoxă şi celelalte religii, în special răsăritene şi neopăgâne. Dar nici nu ascundea faptul că dorea ca toţi să Îl întâlnească pe Hristos. În acelaşi timp, însă, arăta respect şi bună înţelegere pentru toţi: „Acolo […] aveţi şi oameni de altă religie. Să vă purtaţi cu toţi cu mare grijă, cu dragoste. Să nu provocaţi pe nimeni. Pe toţi să-i simţi ca fiind fraţii tăi, chiar şi pe cei care sunt de altă religie. Cu toţii suntem fiii Aceluiaşi Tată. Să nu faci observaţii legate de religia lor celor de altă credinţă[26]. Fanatismul nu are legătură cu Hristos. Să existe respect pentru libertatea celuilalt[27]”.

Sursa articolului: Sfântul Munte ‒ Înțelepciune ‒ Sfințenie. Pemptousia.ro

Partea a doua: Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991), un pustnic în inima oraşului – 2. Cele două iubiri

Ultima parte: Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991), un pustnic în inima oraşului – 3. Kafsokalivit şi aghiorit până la sfârşitul vieţii

[1] Fragmente din textul Introducerii la cea de-a XXVIII-a Conferinţă Internaţională Ecumenică de Spiritualitate Ortodoxă cu tema „Lumea şi pustia”, Mănăstirea Bose (Italia), 10 septembrie 2010.

[2] După cât se cunoaşte până în prezent, singurul său text este testamentul său duhovnicesc, adică 2 pagini de însemnări, pe care l-a redactat cu aproximativ şase luni înainte de apleca la Domnul. Vezi Gheronda Porfirie Kafsokalivitul, Viaţa şi Învăţăturile, Editura Sfintei Mănăstiri Hrysopigís, Haniá, 2008, pp. 185-187.

[3] ,,Viaţa şi Învăţăturile”, ibidem, p. 72, p. 185, p. 227, p. 289

[4] Simeon Metafrastul, Viaţa şi petrecerea Sfântului Părintelui nostru Ioan Colibaşul, Patrologia Greacă 114, 567A-582D. De aici s-a inspirat şi Sfântul Nicodim Aghioritul în Sinaxar pe toate cele 12 luni ale anului, Editura Dómos (prima ediţie, Veneţia, 1819), vol. al II-lea, Atena, 2005, pp. 69-70.

[5] Este vorba despre comunitatea monastică pe care a înfiinţat-o în Constantinopol, în 450, Arhimandritul Alexandru. Vezi Robert F. Taft, “Akoimetoi, Monastery of”, în: The Oxford Dictionary of Byzantium (ediţie îngrijită de Alexander P. Kazhdan ş.a.), Editura Οxford University Press, 1, New York – Oxford 1991, p. 46. La mijlocul secolului al V-lea, mănăstirea fusese mutată pe ţărmul răsăritean al Vosporului, lucru care, în mod evident, nu este amintit în sinaxar, fiindcă pentru a ajunge la mănăstire era nevoie de corabie. Conform sinaxarului, Sfântul Ioan s-a născut în anul 460.

[6] Viaţa şi Învăţăturile, p. 52.

[7] Ibidem, p. 37, p. 54. De la Sfântul Munte a plecat din pricina bolii de care suferea.

[8] Ibidem, p. 433.

[9] În perioada 1925-1940 a vieţuit în diferite părţi ale Evviei, iar mai apoi a plecat la Atena. În perioada 1940-1973 a slujit la „Policlinia din Atena”, chiar în centrul capitalei. Începând cu 1973 şi până în 1979 a locuit în Kallísia (acolo unde venise prima dată în 1955), iar în perioada 1979- 2 decembrie 1991, a locuit în satul Mílesi (Oropós), la aproximativ 50 de kilometri distanţă de Atena.

[10] Viaţa şi Învăţăturile, p. 128.

[11] Vezi Thanásis N. Papathanasíou, Biserica creşte atunci când se deschide. Popovăduirea credinţei în lume – perspective şi dezamăgiri, Editura En Plo, Atena, 2009, pp. 186-216.

[12] Μarc le Diacre, Viaţa lui Porfirie, Episcopul Gazei (ediţie îngrijită de Η. Grégoire – M.-A. Kugener), Editura Les Belles Lettres, Paris 1930, pp. 47-49. Vezi Thanásis N. Papathanasíou, op. cit., pp. 219-223. Εκεί αναλύω τη λογική αυτής της βίας κατά την ύστερη αρχαιότητα και την υποβάλλω σε κριτική.

[13] Noaptea dinspre 25 spre 26 februarie 1990. Vezi Kleítis Ioannídis, Bătrânul Porfirie. Mărturii şi experienţe, Editura Sfintei Mănăstiri a Sfinţilor Marina şi Rafail, Xilotímpou, Lefkosía, 1992, p. 24.

[14] Viaţa şi învăţăturile, p. 242.

[15] Ibidem, p. 242, p. 287, p. 290, pp. 309-314. Cât priveşte exorcismele, nu era de acord ca preotul să se adreseze diavolului şi cu puterea preoţiei să îi dea poruncă să plece. Prefera să ceară de la Dumnezeu, în cadrul slujbelor obişnuite, ca mila Domnului să se pogoare asupra celui aflat sub puterea demonului. Vezi Sotírios Tzaváras, Amintiri despre Gheronda Porfirie, părintele nostru cel văzător cu duhul, Atena, 1992, p. 72.

[16] Gheronda Porfirie, Ieromonahul, Antologie de sfaturi duhovniceşti, ediţie îngrijită de Konstantínos Hr. Karakólis, Editura Schimbarea la Faţă, Mílesi, Attica, 2010, pp. 72-75. (fragmente din Klítos Ioannídis, Patericul secolului al XX-lea, Atena, 2002, p. 118. Este demn de remarcat modul în care Gheronda îi înţelegea în profunzime pe Părinţi şi îi „supunea” celor mai înalte criterii teologice şi bisericeşti. În exemplul despre care e vorba, Gheronda sublinia faptul că Părinţii consideră că semiluna este simbolul lui Antihrist, însă, cu toate acestea, el însuşi spunea că, în ciuda celor de mai sus, nu se poate trage concluzia că Patriarhul Ecumenic este „pecetluit” doar fiindcă paşaportul său, emis de autorităţile turceşti, are întipărit pe el semiluna, care este emblema statului turc. Vezi şi Stareţa Ecaterina, Cuviosul Porfirie, Părintele nostru, o inimă iubitoare, Sfânta Mănăstire „Sfântul Efrem Sirul”, Kontarkiótisa, Kateríni, (2007), pp. 329-330.

[17] Viaţa şi Învăţăturile, p. 396.

[18] Τzaváras, op. cit. p. 25.

[19] Viaţa şi Învăţăturile, p. 148. Vezi şi Antologie de sfaturi duhovniceşti, p. 156, p. 322.

[20] Irineu, Mitropolit de Neofit şi Batska, Legătura duhovnicească a Părintelui Porfirie cu poporul sârb ortodox, în: Gheronda Porfirie Kafsokalivitul. Pildă de sfinţenie în zilele noastre, Editura Sfânta Mănăstire Hrysopigís, Haniá, 2008, p. 286.

[21] Irineu, Mitropolit de Neofit şi Batska, Pildă de sfinţenie, p. 287.

[22] Trebuie spus, în acest sens, că Sfântul Cosma Etolianul le-a cerut celor robiţi să predea armele către autorităţile militare otomane locale. Vezi Ioánnis V. Menoúnos, Cosma Etolianul, didahii şi viaţa sa, Editura Tínos, Atena, 1979, pp. 86-88, pp. 271-272.

[23] Antologie de sfaturi duhovniceşti, p. 60, p. 234.

[24] Vezi Iórgos A. Verníkos, Când am vrut să înnoim Ellada , Editura Kastanióti, Atena, 2003, p. 469.

[25] Gheórghios Kroustalákis, Gheron Porfirie, părinte duhovnicesc şi pedagog, Editura Εn Plo, Atena, 2006, pp. 87-88. Există şi o mărturie asemănătoare despre Gheronda care vedea ciocnirile care au avut loc în România în 1989 între poporul revoltat şi forţele guvernamentale. Reacţia lui a fost aceeaşi. A izbucnit în lacrimi pentru suferinţa pe care o „vedea”. Vezi Ioannídis, Bătrânul Porfirie, p. 172 (mărturia lui G. Papazáhou).

[26] Viaţa şi Învăţăturile, p. 197, p. 206, p. 216.

[27] Irineu, Mitropolit de Neofit şi Batska, Pildă de sfinţenie, p. 297.

De la același autor

Ultimele din categorie