Înfăţişarea exterioară a Stareţului era cea a unui monah obişnuit. Era de talie mijlocie, aproximativ 1,60 metri înălţime. Era foarte slab, din pricina ascezei de mulţi ani, având trăsăturile feţei frumoase, armonioase şi fine. Toată înfăţişarea lui inspira bună­tate şi simpatie. Privirea sa era vioaie, foarte expresivă, pătrunză­toare şi scânteietoare. Mişcările lui erau însoţite de pace, siguranţă şi nobleţe. Chipul său era luminos şi plin de har.

Simţurile sale au rămas foarte dezvoltate până Ia adormirea sa. Cu mirosul său putea simţi pe cineva care fuma de Ia un kilometru. Auzul său era foarte sensibil. Vederea sa era uimitoare, căci putea vedea lucruri mici de foarte departe. Deşi nu vedea aproa­pe, cu ochelari însă a făcut sculptură cu detalii mărunte până Ia sfârşitul vieţii sale.

La exterior părea un om normal, dar în „omul cel tainic al inimii”, zidit după chipul lui Dumnezeu, „ascundea” harul dumnezeiesc care era cu neputinţă să fie ascuns.

Deşi era bătrân, cu părul alb, bolnav şi fără dinţi, cu toate acestea era ca un leu. Avea în el o putere, o râvnă, ceva dumnezeiesc. În acest trup bolnăvicios şi mic se ascundea un suflet plin de bărbăţie, care avea multă putere şi iuţime. Iuţimea Sfinţii Părinţi o numesc nervul sufletului. Această putere (iuţimea) Stareţul a întors-o spre bine şi o folosea pentru a dobândi virtuţile. Nu șovăia să mustre pe cineva, atunci când acela făcea mult rău, şi să se mânie fără patimă ‒ „mâniaţi-vă şi nu greşiţi” ‒, fără să-şi piardă pacea, însă întotdeauna apărând ceva mai înalt şi nu pe sine însuşi. Atunci vorbea nu biruit de patima mâniei, ci cu durere în suflet.

Era din fire deschis şi plăcut, iubitor de străini şi milostiv, era un capadocian autentic. Îi plăcea să povestească istorioare pline de har, cu conţinut duhovnicesc. Adeseori, voind să veselească inimile oamenilor, împodobea aceste istorioare cu umorul său caracteristic: „Din nefericire astăzi, spunea el, a dispărut de la mulţi oameni râsul firesc”. Uneori izbucnea în plâns, atunci când compătimea pe cineva, sau îl săruta ca pe fratele său pe un om îndurerat, deşi îl vedea pentru prima dată, şi se jertfea pentru el ca să-I odihnească şi să-I ajute. Iar toate acestea le făcea din inimă, în mod firesc şi spontan.

Se jertfea pentru credinţă şi pentru dragostea faţă de aproapele. Se scârbea de făţărnicie, de josnicie şi de lipsa de conştiință. Îi cinstea şi îi respecta pe cei virtuoşi, evlavioşi, pe cei care aveau idealuri şi lucrau pentru binele Bisericii şi al neamului, pe cei mărini­moşi, care aveau jertfire de sine. Spunea: „Îi port în inima mea pe cei care au bunătate, evlavie şi sim­plitate”.

Stareţul se smerea până la pământ chiar şi în faţa celui mai neînsemnat om dacă acela era un suflet îndurerat şi sensibil. Dar se făcea munte înalt şi stâncă neclintită în faţa ameninţărilor, înfricoşărilor, linguşirilor şi a darurilor celor puternici. Era neînfricat în fața primejdiilor şi a morţii. Rămânea neîncovoiat în faţa clevetirilor, chiar şi a loviturilor „celor care se luptă cu el din înălţime” (adică ale puternicilor pământului).

Era un om cu o mare bogăţie Iăuntrică. Avea o inimă cu simţirile curăţate (de orice sentimentalism). Era un om desăvârşit, un om al lui Dumnezeu. O icoană în mozaic, făcută de Dumnezeu cu pietricele de mare preţ, adică din virtuţi. O oglindă curată şi nepătată, care reflecta însuşiri dumnezeieşti. Era din fire bun, cu virtuţi moştenite, înzestrat cu harisme rare. Dar s-a şi nevoit mult, înmulţind astfel talanţii. Dumnezeu i-a dat multe, iar el I le-a înapoiat înmul­ţite.

Era un om cu o înţelepciune, agerime şi prezenţă de spirit nemaiîntâlnite; un caz rar şi neobişnuit. Avea o memorie uimitoare. Îşi putea aminti de cineva pe care îl văzuse o singură dată cu zeci de ani în urmă. Odată, Ia Chilia sa Panaguda I-a vizitat un om în vârstă. Atunci, Stareţul l-a întrebat: „Eşti Kokinelis?”. Într-adevăr, acela era Kokinelis, cu care fusese împreună pentru puţină vreme atunci când era militar. Aceasta se petrecuse cu vreo 50 de ani în urmă.

Stareţul le cunoştea pe toate, fără însă să se ocupe de toate. Cunoştea cele ale lumii locuind în pustie. Duhovniceşte era împreună cu toţi, îi iubea pe toţi, dar se depărta de toți. Cunoștea multe, fără să fi studiat. Putea să discute cu uşurinţă cu oameni de ştiinţă și cu alte personalități, fără să se simtă com­plexat. Dimpotrivă, înţelepţii întru cele lumeşti îi cereau lui sfatul.

Stareţul era un artist şi un poet înăscut. Avea darul de a compune poezii şi tropare şi de a picta.

Îi plăcea să facă o muncă ordonată. Orice lucrare a sa o făcea cu pasiune, în chip desăvârşit. Cu atât mai mult când aceasta era pentru Dumnezeu sau pentru Biserică. Lucra cu stăruinţă şi sistematic pentru atingerea scopurilor sale.

În relaţiile sale cu ceilalţi era simplu, spontan şi avea un mod propriu, o artă duhovnicească de a se apropia, de a comunica şi de a te odihni (sufletește). Te urmărea în tăcere, cu o atenţie încordată, te lăsa să vorbeşti şi se punea în situaţia ta. Faţă de ceilalţi se purta cu sensibilitate şi fineţe, iar cu sine însuși era aspru. Aceste contraste în caracterul său constituiau o minunată armonie: îngăduinţă faţă de ceilalţi şi asprime faţă de sine, linişte şi sociabilitate şi simplitatea credinţei şi agerimea minţii, respectarea cu evlavie a tipicelor şi duhul libertăţii.

Orice cale ar fi urmat Stareţul în viaţa sa, s-ar fi distins, deoarece era vas încăpător, motor puternic, far ce luminează Ia mari distanţe. S-a nevoit mult cu mărime de suflet şi lepădare de sine, dându-le pe toate lui Dumnezeu şi răbdând ispite şi întristări pentru El. A ajutat mulţimi nenu­mărate de oameni. S-a luptat singur cu diavolul şi a ieşit biruitor. Iar acum aude acel binecuvântat glas: „Celui care va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în Raiul lui Dumnezeu”.

(Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, pp. 673-678)