Hristos nu a fost o victimă. Noi de ce am fi?

Mântuitorul a pătimit toate omenește, nu a folosit deloc puterea Sa dumnezeiască spre a-Și îndulci suferința. Dar în intervalul dintre Ghetsimani și Golgota, Hristos nu a fost victimă! El a ales de bunăvoie să pătimească în fiecare clipă.

Răstignirea pe Cruce a Domnului. Oare chiar înțelegem noi ce Dumnezeu avem? Căci El nu stă în Ceruri, pe Tronul slavei Sale, și privește precum un rege pământean la supușii Săi (monoteismul necreștin). Nu este chip cioplit, nici forță a naturii (păgânism). Nu S-a depărtat de creația Sa (deism), nici nu S-a „dizolvat” în ea (panteism). „Ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2, 7). A venit să ne cunoască pe toți și să cunoască toate ale noastre. Cel ce a creat apa a însetat. Cel ce a poruncit pământului să rodească a flămânzit. „Cel ce S-a îmbrăcat cu lumina ca și cu o haină” S-a botezat gol în apele Iordanului. Nu a săvârșit nici un păcat, dar Și-a asumat toate păcatele noastre. Dumnezeu-Cuvântul Se jertfește fără de glas, ca un miel.

Până la momentul Ghetsimani credem în puterea lui dumnezeiască. La fel și începând cu Învierea Sa. Dar de când Se lasă prins, până e pus cu Trupul în Mormânt, tare mai suntem ispitiți să vedem în El slăbiciune omenească. Nu omenitatea, ci neputința noastră. Într-adevăr, Mântuitorul a pătimit toate omenește, nu a folosit deloc puterea Sa dumnezeiască spre a-Și îndulci suferința. Dar în intervalul dintre Ghetsimani și Golgota, Hristos nu a fost victimă! El a ales de bunăvoie să pătimească în fiecare clipă. Nu e ca și cum din momentul în care S-a predat nu mai avea încotro. A acceptat fiecare lovitură de bici în parte, Și-a asumat fiecare palmă sau scuipat. Fiecare piron înfipt în Trupu-I a fost primit cu pace. Cumplite suferinți, da. Dar primite cu împăcare. Paradoxal? Smintitor? Greu de crezut? Da, nici mironosițelor, cu atât mai puțin ucenicilor, nu le venea să creadă că El a putut învia. Toată pătimirea a fost extrem de reală și de cutremurătoare. Dar nu asta le bloca mintea să creadă în Înviere, ci faptul că au văzut în Sfintele Sale Pătimiri și în moartea Sa ceva ireversibil, semn că El n-ar mai fi Dumnezeu. Căci omul nu poate concepe ca în Dumnezeu să fie sincope. Pentru om, dumnezeirea este sinonimă cu atotputernicia manifestată neîncetat, de nebiruit de către nimeni. Or, ei L-au văzut pe Hristos biruit, căzut chiar la propriu sub povara Crucii. Nu au înțeles că nu era cădere acolo, ci aplecare de bunăvoie spre cele mai de jos ale umanității.

Nu, Hristos Domnul nu a fost o victimă. El Și-a anunțat de trei ori moartea Sa. A insistat asupra faptului că „putere are să-Și pună sufletul Său și putere să-L ia înapoi”, nu că ar putea cineva – oricine! – să-l ia de la El (cf. Ioan 10, 17-18). L-a certat pe Petru, care-I cerea să Se cruțe pe Sine și să renunțe la astfel de moarte: „Înapoia Mea, satano!” (Matei 16, 23). Nu a primit să fie apărat cu sabia de impetuosul Său ucenic: „Sau ți se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu și să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26, 53). A primit paharul din mâna Tatălui (cf. Ioan 18, 11) pentru că așa a binevoit, nu pentru că nu avea încotro. Nu a primit compătimirea femeilor care plângeau văzându-L plin de răni, însângerat, secătuit de vlagă, având nevoie de ajutorul lui Simon din Cirene: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi plângeți-vă și pe copiii voștri” (Luca 23, 28). Nu a făcut nici o minune pentru a-Și ușura chinul și condiția, nici pentru a-Și demonstra dumnezeirea în fața lui Irod, care I-a cerut în mod expres acest lucru (v. Luca 23, 8). Știa că o inimă insensibilă la suferința unui nevinovat nu se poate mântui cu „semne și minuni”.

Nici măcar în fața morții nu a fost victimă Hristos. Dacă facem un sondaj printre creștini, nu vom fi suprinși să constatăm că majoritatea zdrobitoare crede că El Și-a dat sufletul ca oricare muritor. Chiar dacă Trupul Îi era cu totul zdrobit și rănit, chiar dacă pierduse o mare cantitate de sânge și era deshidratat, chiar dacă respira cu dureri cumplite, moartea nu îndrăznea să se apropie de El. De aceea ne spune Evanghelia că, „strigând iarăși cu glas mare, Și-a dat duhul” (Matei 27, 50). Tâlcuirea patristică ne dezvăluie că Domnul a strigat atunci moartea, care s-a apropiat tremurând și a ascultat porunca de a lua sufletul Său și de a-L duce acolo unde mergeau toate sufletele oamenilor, adică în iad (șeol). De aceea, ucenicul cel iubit consemnează un amănunt extrem de relevant, care completează descrierea acestor ultime clipe: „Și plecându-Și capul, Și-a dat duhul” (Ioan 19, 30). Un om obișnuit mai întâi moare, apoi capul se lasă greu, inert. Faptul că Domnul a plecat mai întâi capul și apoi Și-a dat duhul reprezintă nu un detaliu mai neobișnuit, ci o întărire a faptului că El a ales când să moară. Nu ca o victimă a morții, ci ca un Biruitor al ei!

Cea mai importantă predică a Domnului a fost fără cuvinte. A început în Ghetsimani cu sudoarea Lui, care „s-a făcut ca picături de sânge” (Luca 22, 44), și a continuat pe Cruce până la gestul de a-Și da duhul abia după ce Și-a plecat capul. Precum Isaia, „noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu” (Isaia 53, 4), „Unul înaintea Căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă” (Isaia 53, 3). Dar El ne învăța că cel ce iubește nu poate să nu sufere, dar poate alege să nu fie victimă, atunci când iubește desăvârșit, dumnezeiește.

Ce altceva dacă nu victimizarea face ravagii astăzi în rândul celor ce nu știu cum este Dumnezeul pe Care ei Îl caută? Noi nu suntem victima mediului în care ne-am născut, a conjuncturilor în care am trăit, a bolilor, a necazurilor sau a neputințelor de tot felul. Nu suntem nici victima celor ce ne fac rău sau a celor ce ne iubesc pătimaș. Nu suntem nici măcar victima păcatelor noastre. Dacă pe toate ni le asumăm ca pe o cruce, ieșim din defensivă și devenim ofensivi. A fi țintuit pe cruce înseamnă să mergi până la capăt cu dragostea, nu a te împotrivi și a-ți plânge de milă. A primi să fii săltat de la pământ, să întinzi mâinile îmbrățișând lumea întreagă și să rămâi vertical, orientat spre Cer. Crucea susține iubirea, nu o pironește!

De la același autor

Ultimele din categorie