În antichitate, lavra (în limba greacă λάβρα) denumea o parte a oraşului sau un perimetru populat, înconjurat de ziduri de apărare.

Mai apoi, în secolul al IV-lea, termenul de lavră apare în denumirea uneia dintre mănăstirile întemeiate de Sfântul Hariton Mărturisitorul – Vechea Lavră, cunoscută și sub numele de Shuqa (cerc), datorită modului de așezare a chiliilor, ridicate una lângă alta, iar nu risipite.

În secolul al V-lea, Sfântul Eftimie cel Mare (377-473) a pus bazele a numeroase comunități monastice în întreaga Palestină, folosind modelul de lavră al Sfântului Hariton Mărturisitorul. Un sistem asemănător a fost introdus de Sfântul Gherasim de la Iordan către anul 460, cu șaptezeci de chilii ridicate în jurul unei chinovii. După o vreme petrecută în viața de obște, călugării se îndreptau apoi spre viața pustnicească.

La anul 478, Sfântul Sava cel Sfințit (†532), în apropierea peşterii sale de pe Cheile Kedronului, a întemeiat o mănăstire mare care a primit numele său – Lavra Mar Saba (Lavra Sfântului Sava), cunoscută în sursele mai vechi drept Marea Lavră. Viaţa monahală continuă şi astăzi în Lavra Sfântului Sava.

Principala caracteristică a monahismului de tip lavriot era rugăciunea individuală săvârșită în chilie de fiecare călugăr, spre deosebire de monahismul de tip chinovial, unde majoritatea slujbelor se săvârșeau în comun.

În Sfântul Munte Athos, Marea Lavră este numele dat mănăstirii întemeiate de Sfântul Athanasie Athonitul. Înainte de Sfântul Atanasie, monahismul athonit era unul de tip pustnicesc, semi-anahoretic și lavriot. Deşi era o mănăstire cu viaţă de obşte, Sfântul Atanasie a păstrat numele de „lavră” mănăstirii ctitorită de el, din cauza opoziţiei pustnicilor athoniţi.

În Grecia, pe lângă Marea Lavră, acest titlu îl mai poartă Mănăstirea Aghia Lavră din Kalavryta. În Rusia, titlul de Lavră a fost acordat mai multor mănăstiri: Lavra Adormirii Maicii Domnului din Poceaev (în 1833), Lavra Peşterilor din Kiev (în 1688), Lavra Sfintei Treimi a Sfântului Serghie din apropiere de Moscova (în 1744), Lavra Aleksandr Nevski din Sankt Petersburg (datând din 1797). În Georgia, Mănăstirea Sfântul David din Garejieste este singura care a purtat acest titlu. În România, denumirea de lavră a avut-o doar Mănăstirea Neamţ în vremea Sfântului Paisie Velicicovschi.