Încă o oră de mers spre est şi ajungem la Constamonitu, a doua mănăstire de pe latura sudică a peninsulei şi ultima în ierarhia celor 20 de lavre athonite. Mănăstirea Constamonitu, cu hramul Sfântul Arhidiacon Ştefan, este o mică lavră cu viaţă de obşte, cu un sobor de 30 de călugări, sub povăţuirea arhimandritului Agaton.

Intrăm înăuntru şi ne închinăm în sfânta biserică. Observăm şi aici, ca aproape peste tot, curăţenie, ordine, bună rânduială şi multă dragoste şi armonie între călugări. Este o obşte tânără. Monahii au fost aduşi aici de părintele lor duhovnicesc, care este şi egumenul mănăstirii. Iată ce mare rol au duhovnicii şi egumenii la formarea ucenicilor şi la înnoirea duhovnicească a vieţii noastre monahale!

În biserică se află trei icoane vechi, miraculoase: icoana Sfântului Apostol Ştefan, patronul mănăstirii, şi două icoane ale Maicii Domnului – „Odighitria” (Îndrumătoarea) şi „Antifonitria” (icoana care a strigat). Dintre sfintele moaşte se păstrează aici mâna dreaptă a Sfântului Arhidiacon Ştefan şi a Sfântului Trifon, capul Sfântului Vlasie şi multe alte părticele.

Tezaurul adăposteşte câteva remarcabile Evangheliare, cruci aurite şi sculptate, veşminte cu fir de aur, icoane bizantine şi numeroase documente şi acte de danie printre care şi unele româneşti. Biblioteca are 14 manuscrise pe pergament şi 96 pe hârtie, plus peste 3.000 de cărţi tipărite.

După ce ne întreţinem câteva momente cu părintele egumen, îi mulţumim pentru dragoste, şi ne continuăm pelerinajul spre alte sfinte mănăstiri.

(Protosinghelul Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Locurile Sfinte, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1992, pp. 449-450)