Dreptmăritori creştini,

Făcând cea din urmă călătorie la Ierusalim, înainte de răstignirea Sa, Mântuitorul Hristos le spune celor doisprezece ucenici că El va pătimi şi va fi omorât, „dar după trei zile va învia” (Mc. 10, 35). Prin aceasta, voia să-i pregătească pentru acel timp înfricoşător al durerii, al patimilor, al răstignirii şi al morţii Sale.

Când Domnul le vorbea despre suferinţă şi moarte, ucenicii se certau pentru mărire, râvneau să ajungă în slujbă înaltă. Vrând să le arate că mărirea nu constă în forţă, în bogăţie şi în dorinţa de dominaţie asupra altora, Iisus îi atenţionează, zicând: „Cel ce va vrea să fie întâiul între voi, să le fie tuturor slugă” (Mc. 10, 44).

Iubiţi credincioşi,

Din clipa căderii protopărinţilor noştri în grădina Raiului, oamenii au fost stăpâniţi de dorinţa de mărire, de pofta după putere. De atunci şi până în vremea de acum, oamenii sunt egoişti şi iubitori de sine, aşteptând ca ei să fie serviţi şi lăudaţi. Însă, venind pe pământ, Fiul lui Dumnezeu a arătat că misiunea Sa era una de slujire.

Aflându-Se în sinagoga din Nazaret, a citit acest text din profetul Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea şi orbilor vederea, să-i eliberez pe cei asupriţi” (Lc. 4, 18). „Milă Mi-e de popor” (Mt. 15, 32), exclama Fiul Omului şi neobosit, El alina durerile celor umiliţi şi obidiţi, vindeca bolnavii, ierta pe păcătoşii pocăiţi, mângâia pe cei zdrobiţi cu inima.

Iisus a spălat picioarele celor doisprezece ucenici şi le-a şters cu prosopul. Iar măsura supremă de slujire a arătat-o prin moartea Sa de pe cruce, când S-a făcut jertfă de ispăşire a păcatelor fraţilor Săi, a lumii întregi.

Sfântul Apostol Petru, voind parcă să rezume într-o singură frază viaţa pământească a Învăţătorului divin, a afirmat: „Iisus din Nazaret a umblat făcând bine” (Fapte 10, 38). Mântuitorul, Care a făcut din viaţa Sa pământească o revărsare necontenită de dragoste şi de îndurare, ne cheamă şi pe noi să slujim altora şi să fim izvor de bucurie pentru alţii.

A fi creştin înseamnă a urma pilda dăruirii de sine pe care ne-a lăsat-o Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne spune: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In. 13, 35). Iată actul nostru de identitate, „buletinul” nostru religios: iubirea, mila, compasiunea, binefacerea, ajutorarea, purtarea reciprocă a sarcinilor celor de o fire cu noi.

Mulţi se consideră creştini buni dacă îşi îndeplinesc obligaţiile faţă de Dumnezeul Cel ceresc, săvârşind unele acte de cult cum ar fi: rugăciunea, postul, frecventarea slujbelor bisericeşti, ţinerea zilelor de sărbătoare. Toate acestea sunt bune, dar inima creştinismului este iubirea concretizată prin slujirea semenilor noştri, precum şi Sfântul Iacob învaţă: „Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl este aceasta: să-i cercetezi pe orfani şi pe văduve în necazul lor” (Ic. 1, 27). Adică să hrănim pe cel flămând, să dăm de băut celui însetat, să îmbrăcăm pe cel gol, să primim în casă pe cel străin, să căutăm pe cel bolnav, să cercetăm pe cel robit, să îngropăm pe cel răposat.

Să nu uităm că rănile nu sunt numai trupeşti, ci şi sufleteşti. Unii se zbat în cumplite chinuri sufleteşti, din cauza păcatului care-i stăpâneşte; alţii sunt deznădăjduiţi şi au nevoie de îmbărbătare. Deci, există fapte ale milei sufleteşti: a îndrepta pe cel păcătos, a învăţa pe cel neştiutor dreapta credinţă, a da sfat celui în strâmtorare, a ne ruga pentru aproapele, a mângâia pe cel întristat, a răbda pe cel ce ne pricinuieşte necazuri, a ierta celui ce ne greşeşte. Aceste fapte ale îndurării sufleteşti au o mare valoare, căci zice Sfântul Grigorie Dialogul: „Măcar inima să-l doară şi tot va avea plată, căci nu dă mai puţin cel pe care îl doare inima decât cel ce împarte bunurile sale. Unul dă bani, celălalt dă sufletul său”.

Hristos, Modelul perfect al milosteniei (Mt. 11, 28; 15, 32), ne-a arătat că de felul cum vom săvârşi faptele îndurării faţă de semeni, atârnă soarta noastră veşnică, raiul sau iadul. Toate actele noastre de bunătate şi slujire, oricât de mici şi neînsemnate ar fi, sunt primite de Dumnezeu ca milostiviri, ca danii făcute Persoanei Lui. Lângă mâna care ţi se întinde după ajutor, stă, nevăzut, mâna lui Hristos. În persoana fiecărui om miluit, stă ascuns Hristos, Care zice: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. 25, 40).

Într-un spital, o asistentă medicală era preţuită pentru dragostea şi marele ei devotament în îngrijirea bolnavilor. La orice ceas din zi şi din noapte ar fi fost chemată la paturile celor în suferinţă, sora alerga cu bucurie, lega rănile, făcea injecţii, curăţa pe cei infirmi. Într-o zi, o prietenă o găsi într-un salon unde pansa rănile rău mirositoare ale unei bătrâne plină de cangrene pe tot trupul. „Munca asta eu n-aş face-o nici pentru milioane de lei pe lună”, spuse prietena când ieşi din salon. „Nici eu”, răspunse asistenta medicală. „Dar, din iubire pentru Domnul, slujesc cu bucurie, fără nici o plată. Fiindcă în fiecare bolnav văd chipul Mântuitorului Hristos”.

În lumina învăţăturii Evangheliei, Domnul nostru nu sălăşluieşte doar în ceruri sau pe masa Sfintelor Altare în Taina Euharistiei, ci poate fi descoperit în persoana fiecărui om aflat în nevoie. Aşadar, Hristos aşteaptă iubirea noastră la un colţ de stradă, pe un pat de spital, într-un azil de bătrâni, în casa unor vecini care plâng şi n-are cine să-i ajute.

Slujirea noastră este bună şi bine plăcută cerului dacă este făcută în numele Domnului, nu din interes, pentru vreun folos personal sau pentru recunoştinţă de la oameni (Lc. 14, 12-14). Facerea de bine, dărnicia şi faptele bune ne ajută să dobândim, în veacul viitor, viaţa veşnică (cf. I Tim. 6, 18-19).

Iubiţii mei,

Creştinii veacurilor primare au alungat întunericul urii prin iubire de oameni, încât cei din jurul lor exclamau cu uimire: „Priviţi-i cum se iubesc!”. Urmându-le exemplul, avem datoria să vibrăm pentru nevoile şi suferinţele aproapelui, nu limitându-ne la o simplă compătimire a lui, ci dăruind din vistieria inimii noastre pentru binele lui, pentru lecuirea rănilor, ştergerea lacrimilor şi uşurarea poverilor aproapelui.

La uşa casei noastre bat mulţi năpăstuiţi şi în drumurile noastre întâlnim mulţi nenorociţi care au nevoie de ajutorul nostru. Pe toţi aceştia trebuie să-i slujim cu generozitate şi cu convingerea că, în chipul tuturor celor ce au nevoie de ajutorul nostru, Se află Hristos. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Omule, de nu-i dai astăzi nimic lui Hristos, dincolo El nu va avea trebuinţă de tine. Aici flămânzeşte El, aici însetează. Iisus însetează după mântuirea ta. De aceea, El vine ca un cerşetor, de aceea, El umblă gol. Prin aceasta, Dumnezeu vrea să-ţi dăruiască Împărăţia. Nu-L trece cu vederea!”.

Binele făcut semenului nostru se urcă la cer unde este primit ca şi când ar fi fost făcut lui Dumnezeu. „Cel ce pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”, răsună un dicton vechi. Într-adevăr, pentru binele făcut vom dobândi, în ziua Judecăţii, bucuria Raiului. Atunci vom înţelege deplin sensul cuvintelor Mântuitorului nostru: „Cel ce va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru. Şi cel ce va vrea să fie întâiul între voi, să le fie tuturor slugă” (Mc. 10, 43-44). Amin.