Cu fiecare an, praznicul înălţării Domnului actualizează adevărul de credinţă istorisit de Sfânta Evanghelie, că după mărita Sa înviere din morţi, Domnul nostru Iisus Hristos a petrecut pe pământ încă vreme de patruzeci de zile.

În tot acest timp El S-a arătat de mai multe ori Apostolilor Săi, a mâncat, a vorbit cu dânşii despre lucrurile veşnice ale împărăţiei lui Dumnezeu. Pe Toma l-a întărit în credinţă, pe Petru l-a pus în apostolat şi apoi l-a trimis la propovăduire în toată lumea (Matei 28, 19) şi să predice Evanghelia la toată făptura.

Tot în acest timp, Iisus le-a dat putere de a lega şi dezlega păcatele oamenilor. „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28, 18). „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi câte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18).

Cu alte cuvinte, în acest timp după înviere şi până la înălţare, Mântuitorul a aşezat acele semne şi taine văzute prin care sunt împărtăşite credincioşilor darul lui Dumnezeu şi posibilitatea de a fi cu Hristos.

După ce le-a dat această putere, le-a spus şi i-a încredinţat, că va fi cu ei şi cu lumea până la sfârşitul ei”, adică va continua într-un chip nou să lucreze şi să ajute pe oameni să se mântuiască. Apoi le-a poruncit Apostolilor „să rămână în Ierusalim până se vor îmbrăca cu putere de sus”.

La împlinirea acestor zile, Mântuitorul apare pentru ultima oară în mijlocul Apostolilor în Ierusalim şi după ce a mâncat cu ei, pentru a-i convinge despre adevărul învierii Lui, îi ia cu Sine, ducându-i pe Muntele Măslinilor, aproape de Betania.

Muntele acesta se înălţa în partea răsăriteană a Ierusalimului până la 800 m deasupra nivelului mării. Odinioară, acest munte era plantat cu măslini de la care îşi trase şi numele. Ajunşi pe vârful acestui munte şi „ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat şi când îi binecuvânta, S-a depărtat de la ei şi S-a înălţat la cer.

Iar ei închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în biserică, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Luca 24, 50-53).

În Faptele Apostolilor se spune că „un nor L-a luat de la ochii lor şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei îmbrăcaţi în veşminte albe şi le-a zis: „Bărbaţi Galileeni, de ce staţi, privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Faptele Apostolilor 15, 9-12).

În planul mântuirii era hotărât ca Domnul Iisus „să se întoarcă în slava pe care a avut-o de la început la Tatăl, întru mărirea dumnezeiască spre a fi Mântuitorul tuturor oamenilor”.

Timpul şi spaţiul nu puteau limita fiinţa Sa dumnezeiască, pentru că El era acelaşi „ieri şi azi şi în veac”, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Poate că Apostolii nu înţelegeau, precum şi nouă ne este greu să exprimăm în cuvinte că înălţarea Mântuitorului la cer nu este o mutare spaţială, precum nu este nici o despărţire, cum obişnuim să zicem, era doar ieşirea din realitatea văzută a simţurilor şi trecerea în realitatea nevăzută a strălucirii Sale dumnezeieşti.

Cu minunea înălţării Domnului nostru Iisus Hristos la cer se încheie lucrarea Sa pământească pentru mântuirea neamului omenesc. La acest praznic sărbătorim minunea prin care Iisus Şi-a arătat în chip deplin dumnezeirea Sa, puterea şi mărirea Sa divină, întoarcerea întru slava pe care a avut-o dintru început la Tatăl.

Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui este praznicul bucuriei celei mari. „Lumea toată, cea văzută şi cea nevăzută - cântă Sfânta Biserică - prăznuieşte întru bucurie: îngerii slăvesc şi oamenii laudă neîncetat înălţarea Celui ce S-a unit cu noi prin trup, pentru bunătatea cea fără de margini a Lui” (Canon Utrenie).

Domnul S-a înălţat întru slavă pentru ca să fie mângâietor şi mijlocitor al nostru către Tatăl ceresc: „Şi dacă a păcătuit cineva, avem mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept” (I Ioan 2, 1). Domnul Iisus S-a înălţat la cer ca să trimită ucenicilor Săi şi nouă pe Duhul Sfânt cel făgăduit (Ioan 16, 7), acest dar cum cântă Biserica: „înălţatu-Te-ai întru slavă împărate al îngerilor şi pe Mângâietorul de la Tatăl L-ai trimis nouă”.

Duhul Sfânt împlineşte în noi lucrarea Domnului Hristos şi ne face părtaşi roadelor mântuirii. E un mare dar pe care l-am dobândit noi prin înălţarea la cer a Domnului Hristos. Domnul Iisus S-a înălţat la ceruri ca un Dumnezeu şi stă în cinste şi mărire de-a dreapta Tatălui. El însuşi a mărturisit despre Sine: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30).

Iar Sfântul Apostoli le-a spus: „Să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt Tatăl” (Ioan 10, 38). „Mă duc să vă gătesc vouă loc”, a spus Apostolilor. După învierea şi înălţarea Domnului, noi, credincioşii nu mai stăm sub apăsarea păcatului, ci sub revărsarea harului dumnezeiesc, care face să rodească în sufletele noastre iubirea, bunătatea, respectul unuia faţă de altul, buna înţelegere, ajutorarea aproapelui, conlucrarea spre plinirea binelui în lume şi tot ce este plăcut lui Dumnezeu.

Acum înţelegem mai bine adevărul cuvintelor Scripturii: „Cu noi este Dumnezeu”, căci El este Mielul care „junghiat” stă la temelia mântuirii; întreţine dinamismul lumii pentru desăvârşire şi o aduce către progresul duhovnicesc în veşnicie.

Prin El, din nevrednici, vinovaţi, pierduţi, am devenit nevinovaţi, regăsiţi şi preţuiţi, înzestraţi cu puteri negrăite ca să ne înălţăm de pe pământ la cer. El ne-a împăcat cu Dumnezeu luând asupra Sa pedeapsa ce ni se cuvenea nouă şi ne-a „răscumpărat din blestemul legii, făcându-se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13).

Bucuria sfântă revărsată din cer la Buna Vestire, la Naşterea Domnului şi la învierea Lui, vestită lumii şi nouă prin sfinţii îngeri, capătă acum, ca bucurie a înălţării Domnului, putere şi mai mare, fiind coroana cerească a tuturor darurilor care de sus coboară, de la „Părintele Luminilor”.

Înălţarea Domnului este prilej de adâncă meditaţie creştină care ne descoperă adevărul că prin har şi voinţă omul se poate ridica integral - trup şi suflet, la cea mai înaltă mărire, la îndumnezeirea Sa.

În persoana divino-umană a Fiului lui Dumnezeu, devenit Fiul Omului, firea omenească s-a ridicat la demnitatea sa de coroană a creaţiunii, la aşezarea sa - şi cu trupul - pe tronul dumnezeiesc, ca Domnul şi Stăpânul universului, aşa cum l-a rânduit Dumnezeu din faptul creaţiunii.

Pe de altă parte arată originea divină a trupului care este creat de El, cu mâna Sa (Facere 1, 27) la fel ca şi sufletul. Sunt unele secte religioase contemporane care văd în trup un duşman al vieţii omului.

Această concepţie este imorală, anticreştină, antisocială, antiumană, contrară oricărei judecăţi sănătoase. Ridicându-se hotărât împotriva acestei concepţii şi practici sectare din toate vremurile, Sfântul Apostol Pavel redă, în chip clar şi luminos, învăţătura creştină despre demnitatea, valoarea şi sfinţenia trupului omenesc, scriind Corintenilor: „Nu ştiţi că sunteţi templul lui Dumnezeu şi Duhul Său locuieşte în voi?” (I Corinteni 3, 16).

Cu aceasta dumnezeiescul Apostol al neamurilor deschide o perspectivă infinită, superioară şi cerească despre sensul vieţii şi rostului omului pe pământ, cu deosebire asupra semnificaţiei divine a trupului său.

După învăţătura creştină, trupul nu trebuie înjosit, dispreţuit, chinuit, batjocorit, spurcat cu vorbe şi fapte murdare. El nu trebuie făcut instrument al celui rău, al poftelor şi plăcerilor inferioare. Nu trebuie făcut izvor de păcate şi fărădelegi în viaţă. Dimpotrivă, el trebuie îngrijit, curăţat, preţuit şi sfinţit. El trebuie scos din puterea forţelor păcatului, scos din puterile instinctelor josnice, animalice, care-l degradează şi toate dorinţele, aspiraţiile şi pasiunile lui trebuiesc canalizate raţional, normal, ca să devină templu în care, intrând Domnul Iisus Hristos prin Sfânta Împărtăşanie, să locuiască Hristos în noi.

De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne porunceşte tuturor credincioşilor să fugim de beţie şi desfrânare, să nu mai păcătuim în trupul nostru, pentru că el este biserica lui Dumnezeu, este templul Sfântului Duh care locuieşte în noi, iar noi aparţinem lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 19-20).

Deci, gura, limba, ochii, urechile, inima, picioarele şi mâinile etc., toate trebuiesc puse numai în slujba lui Dumnezeu. Ele să audă, să vadă, să vorbească şi să se bucure de tot ce este bun, frumos, drept, adevărat, să facă numai voia lui Dumnezeu, să-Llaude şi să-Lpreamărească pe El.

Ele să fie numai izvor de virtute şi nu instrumente ale păcatului şi fărădelegilor. Trupul să ne fie curat, loc sfânt în care sufletul să slujească lui Iisus, aducându-I rugăciuni şi cinstire spre slava Lui. Rostul acesta al tuturor organelor şi membrelor omeneşti îl arată Sfânta Biserică de la începutul vieţii creştineşti.

Astfel în taina Sfântul Mir, preotul - după ce a botezat pruncul - unge diferitele părţi ale trupului, rostind „Pecetea darului Duhului Sfânt”, simbolizând astfel că pe toate acestea le supune să slujească numai lui Dumnezeu şi nu Diavolului – să facă poruncile Lui, nu ale celui rău.

Înălţarea de-a dreapta Tatălui este sărbătoarea de bucurie duhovnicească, este mărturia ridicării firii omeneşti la suprema treaptă de intimitate şi unire cu Sfânta Treime; este dovada cinstirii şi puterii ei desăvârşite, a preamăririi şi întăririi Sale în sânurile dumnezeirii.

Cu toată îndumnezeirea la care Domnul Hristos a înălţat firea omenească, Domnul Hristos rămâne legat de noi pe veci, rămâne OM deplin şi modelul nostru de viaţă. Deşi înălţat în slava cerului, El păstrează întreaga noastră omenitate fără de păcat, aşa cum a rânduit-o Dumnezeu la creaţiune.

Prin înălţare, Domnul pătrunde cu harul Său întru cele dinlăuntru ale sufletului omenesc, îl curăţă, îl purifică şi-i imprimă o mişcare către Hristos, către chemările cereşti, către viaţa veşnică, devenind una cu Trupul Său tainic şi zidind Biserica Sa prin pogorârea Sfântului Duh, care s-a aşezat mai întâi în chip desăvârşit peste omenitatea lui Hristos. Dar bucuria cea mare pe care ne-o dă înălţarea Domnului este bucuria siguranţei credinţei noastre care ne mântuie, acea siguranţă că va veni odată clipa cea binecuvântată când noi, cu trupul şi cu sufletul, vom fi întru împărăţia cerurilor şi îl vom privi pe Hristos, faţă către faţă, aşa cum îl privesc îngerii şi sfinţii.

De aceea se cuvine ca noi, aici pe pământ, să trăim o viaţă cu Hristos şi prin Hristos, pe care să-L purtăm în sufletul şi faptele noastre. Întăriţi în credinţa că Domnul Cel înălţat la cer este cu noi, că şade cu Trupul de-a dreapta Tatălui şi ne cheamă la El ca să ne sfinţim sufletul şi trupul şi să rămânem ai Săi pe veci.

Fiecare veac este asemenea unui val care se îndreaptă spre tărâmul veşniciei. Fiecare viaţă omenească e ca un strop de apă în cursul timpului şi fiecare duce în ea o lumină sau umbre ale păcatului. Peste toţi şi peste toate stă iubirea lui Dumnezeu, arătată prin Fiul Său, înălţat la cer şi prin lucrarea Duhului Sfânt, Mângâietorul şi Vistierul tuturor bunătăţilor cereşti.

Lucrarea vieţii noastre trebuie călăuzită în spiritul acestui adevăr şi trebuie să ştim că toată lucrarea noastră, pentru mântuire, se desfăşoară aici pe pământ, în mijlocul acestei lumi şi că nimeni, personal, nu mai poate face nimic pentru îndreptarea sa după moarte.

Aici este locul milei creştine, aici este harul milostivirii noastre, aici trebuie cucerită cale înălţării noastre spre cer, prin rugăciune, mărturisire, credinţă, faptă, trăire, îndreptare. Nădejdea mântuirii ţine de viaţa aceasta, cu condiţia îmbrăcării noastre în veşmântul curat al lucrării şi împlinirii poruncilor lui Dumnezeu.

Toate valorile vieţii noastre au preţ numai dacă le-am pus în slujba celor lipsiţi, celor în necaz, îndureraţi, bolnavi, întunecaţi etc., care cu adevărat, formează valori nemuritoare, în slujba iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui.

Stăpâniţi de această bucurie, să mulţumim şi să dăm mărire lui Dumnezeu în Domnul Cel înălţat la cer pentru tot ce a făcut pentru noi. Să ridicăm ochii şi gândurile spre cele de sus, unde Iisus ne-a deschis porţile veşniciei.

„Să umblăm după lucrurile cele de sus, unde Hristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 1). Şi să-L rugăm pe Hristos ca înălţarea Lui la cer să fie şi pentru noi un ajutor puternic spre a putea face parte din împărăţia Lui, unde bucuria e desăvârşită, nelipsită şi veşnică. Amin!