În zile ca acestea mi-e drag, mi-e tare drag să mi-L închipui pe Bunul privind peste marginile cerului, cu mâna streașină la ochi, înspre orașul cu arhitectură de amurg și-n care „e o chindie fiecare casă”, spre Iași, „orașul celor șapte coline”, dar și „orașul celor 100 de biserici”, spre care se-ndreaptă, ca-n fiecare an, câteva sute de mii de mărturisitori și trăitori de Hristos. Vin să-și plece genunchii sufletului, stăruind mai întărit în priveghere și în rugăciune, pe lângă Sfânta Cuvioasă Parascheva – „floarea nevestejită a Bisericii lui Hristos”, „luminătoarea Moldovei”, „crin răsădit în grădina de sus”, „suflet îngeresc în trup fecioresc”, „Vinerea celor 12 vineri” – și, deopotrivă, în acest an al Domnului, pe lângă Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria, „vlăstar al bunei cinstiri”, „odor al sfintei viețuiri”, „chip al blândeții, în tristeți mângâietor”, „grâu ales al Domnului, de virtute roditor”, „lucrător al rugăciunii neîncetate”, „sfeșnic al luminii necreate”. 

Privește blând și cu luare-aminte la fiecare dintre noi, că știe că ni-i prea ades la îndemână să ni se clatine încredințarea și să ni se vădească a fi rătăcită calea. S-a înstăpânit în buza Cerului și ne așteaptă îngăduitor, privind nestingherit până-n chiar miezul inimii noastre. De bună seamă, de-acolo, de sub umbrarul gândului Său înțelept și bun, mormanele noastre de gânduri și măruntele, tare măruntele îngrijorări cu care ne ticsim buzunarele inimii se-aseamănă cu trecerea cristalului de sare. C-așa mărturisește cugetarea Sa: „Voi sunteţi sarea pământului.” (Matei 5, 13). Ar vrea să nu uităm nerostita până la capăt părintească dojană: „Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (I Corinteni 3, 16). Că parcă prea ades nu mai știm că „minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi” (Psalm 67, 36). 

Sfinții lui Dumnezeu! „Foc și lumină, mustrare și blândețe, cuvânt și tăcere, profeție și nevoință”.[1]S-ar cuveni a ne fi tuturor poteci de lumină și nu scopuri de ură, cum s-a vădit a se-ntâmpla de curând. Se-abate tot mai des peste lume câte un caier de netocmită și de neînțeles ură. Și umblă printre noi, cu tălpile goale și-nspinate de o credință nedeplină, o întrebare ca aceasta: de ce-i cinstim și îi iubim pe sfinți? Atât de des și de amarnic e rostită încât îmi vine să cred că se-amărăsc și sfinții ascultând cum ni se vaită neputința. Ba chiar și Dumnezeu Se-ntreabă, cred, dacă vom fi uitat cumva ce ne-a tot spus și drepții Lui au însemnat în Scripturi: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi, cei ce sunteţi păziţi cu puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, spre mântuire, gata să se dea pe faţă în vremea de apoi” (I Petru 1, 3-5).

E peste poate să uităm atât de curând și de ușor credința-n înviere. În nașterea de sus și-n moștenirea ce nu trece vreodată, neîntinată și neveștejită, tocmită și păstrată-n ceruri pentru noi. Că frământării lui Nicodim Mântuitorul i-a răspuns așa: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 3). Și a continuat să se aplece înțelept asupra nedumeririi sale și să-i ridice blând, prin cuvânt, gândul din țărâna ce i se întindea copilărește sub picioare: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? (...) Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este.” (Ioan 3, 4-6).

Îi căutăm, îi cinstim și îi iubim pe sfinți pentru că știm, prea bine știm și credem: ei sunt vii. Și între noi și Cer, prin sfinți, se-nșiră un metanier de rugăciune și iubire, pentru că Domnul le-a menit să ne învețe a birui încercările și zădărnicirile toate pe înțelesul firii noastre mărginite, de îndoieli și întrebări mereu umbrite. Cum știm și ce temei avem să credem că sfinții se roagă pentru noi? E-așa de la-ndemână pentru fiecare propriul răspuns! Cel care trece în viața de după moarte cu sufletul plin de iubire, precum toți sfinții sunt, nu poate dezlega acest fir de bunătate, de jertfă, de-sine-împărțire de cei care au rămas pe pământ. De ce-am mai crede, de e  altfel, că cei dragi, care s-au strămutat pe prispă de Cer, ne veghează de sus și ne așteaptă și pe noi cu răbdare? Să ridicăm de la pământ iubirea despre care știm că niciodată nu moare. 

Să învățăm iubirea de Dumnezeu-Treime și de lume de la sfinți! Poate ni-i ca de prunc așezarea pe genunchii Lui, atunci când ne semețim cu rugăciunea până spre geana seninului înalt și-i povestim Atoateștiutorului câte-n lună și-n stele, fără să înțelegem cu-adevărat că-n brațele Sale fiind, suntem și noi strălucitori pentru El, ca și ele. Nimic nu pare a ne spune, uneori. Dar ce adânc i se rostește tăcerea! De parcă, iar și iar, ca-n zilele dintâi, s-ar porunci: „Pământule întreg, taci înaintea Lui!” (Avacum 2, 20). Și ne-ar încredința încă o dată: „Să nu te temi! Atunci când pleci, Eu îți sărut pe frunte drumurile. Să nu te rătăcească. Să te întoarc-Acasă”.

Ne pot fi sfinții, spuneam, poteci de lumină și nu ocopuri de ură. Putem deprinde de la ei iubirea cea de Dumnezeu, iubirea îndreptată-n Sus, spre Soarele Cel fără de apus; iubirea pentru semeni, pentru oameni și pentru plăsmuita din iubire lume; iubirea dintre ei, pe care-i știm și-i numim „prieteni și casnici ai lui Dumnezeu”, că nu-i știm noi, înclin să cred, pe toți după nume. 

De-aceea și ne poartă pașii, an după an, spre Sfânta Cuvioasă Parascheva. Și-n toamna aceasta aurită de prinos de binecuvântare și către Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria, recunoscut și iubit mare duhovnic român din secolul trecut. Gândesc la ei și-i gândesc chiar acum ca pe cei patru prieteni din Sfânta Scriptură, pentru credinţa cărora și-a auzit cel slăbănog cuvintele izbăvitoare: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” (Marcu 2, 5).

Mai cred că fiecare pelerin poartă cu sine o tainică și nerostită pân' la capăt, din smerenie, încredințare-mărturisire, asemeni femeii suferinde din scripturi, care „zicea în gândul ei: Numai să mă ating de haina Lui și mă voi face sănătoasă.” (Matei 9, 21). Sau retrăiește din nou și din nou nădejdea așezată în faptă și-n cuvânt de Verhovnicul Apostolilor: „Argint și aur nu am; dar ce am, aceea îți dau. În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă! Și apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat și îndată gleznele și tălpile picioarelor lui s-au întărit.” (Faptele Apostolilor 3, 6-7).

Ni-s sfinții tămăduire, dar ne sunt adeseori și rană. Rană purtată împăcat și-adusă-n fața Bunului, în împreună-rugăciune, pentru vindecare. Că suntem în răstimpuri pelerini. Și am primit, cum se cuvine ca să-l împlinim, îndemn arhieresc, ca-n vremea de odinioară în cuvânt de Decalog: „Pornește la drum cu sufletul primenit, spovedit și împărtășit”, într-un pelerinaj ce-ncepe în adâncul ființei tale; „fă din șederea la rând o cateheză a răbdării”; „povestește celor din jur lumina” și nu te povesti pe tine; „învață limba celui de lângă tine: respect, blândețe, tăcere”; „nu judeca o lume pentru care nu te rogi, iubește sfinții neamului tău”; „păzește-ți mintea, lasă-L pe Dumnezeu să-ți vorbească”; „fugi de risipire, poartă-ți crucea cu nădejde, ca libertate și nu ca povară”; „învață smerenia care adună”; „întoarce-te ca un om nou în vechile tale locuri”. Și mai presus de toate: „Rămâi pelerin și după sărbătoare; caută pustia în iureșul lumii și cântărește lumea cu dreptarul Crucii și al Învierii, ca Dumnezeu să Se tâlcuiască pe Sine în tine.”[2].

E vremea să ne-ntoarcem cu fața și cu pașii către sfinți. S-oprim vâltoarea gândurilor mici și să zăgăzuim slavoslovind nevolnicia, rostind pentru fiecare măcar și un condac sau un icos din filele de acatist. 

Preacuvioasei noastre Maici, mult-milostivei Parascheva, prinos de umilință îi aducem noi, nevrednicii păcătoși, pentru mijlocirile sale. Că mari daruri ne-am învrednicit a dobândi, de la izvorul cel pururea curgător de bunătăți al Mântuitorului nostru, și să-i cântăm: Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare! [3]

Și: Om care ține cu Domnul – cum zicea a ta maică – te-ai făcut, Sfinte Paisie, și, ca un pom sădit lângă izvor, ai adus, întru Hristos, roadele de care se îndulcesc sufletele noastre, ale celor ce îți strigăm acestea:

                                      Bucură-te, vlăstar al bunei cinstiri;

                                      Bucură-te, odor al sfintei viețuiri;

                                      Bucură-te, umblător pe cărarea spre cer;

                                      Bucură-te, al cetății cerești locuitor;

                                      Bucură-te, chip al blândeții, în tristeți mângâietor;

                                      Bucură-te, grâu ales al Domnului, de virtute roditor;

                                      Bucură-te, lucrător al rugăciunii neîncetate;

                                      Bucură-te, sfeșnic al luminii necreate;

                                      Bucură-te, că din pruncie liniștirea ai iubit;

                                      Bucură-te, că viețuirea Sfântului Sava ai râvnit;

                                      Bucură-te, sălaș al tainelor Duhului;

                                      Bucură-te, aleasă floare a Raiului;

                                      Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie![4]